Articole

Ce însemna să trăieşti în robie în România

Articol de documentare, Raluca Enescu

Acest articol explorează istoria socială a vieții de zi cu zi dusă de persoanele de etnie rromă în timpul sclaviei; examinând documente de arhivă din secolele XVII-XIX (petiții, circulare ale instituțiilor statului, documente de vânzare-cumpărare etc.), texte de lege și scrieri ale mai multor istorici, jurnaliști și călători români și europeni din perioada dezrobirii. Articolul discută comerțul cu sclavi în țările române, condițiile de viață ale sclavilor, condiția familiei în sclavie, abuzurile stăpânilor și arendașilor.

Despre experiența de a fi sclav rrom în Principatele Române în perioada medievală sau modernitatea timpurie, știm foarte puțin. Istoria este scrisă de către cei care au avut la dispoziție mijloacele de a o scrie; de aceea, principalele mărturii documentare la care avem access sunt textele pravilelor care stabilesc statutul legal al sclavilor; mărturiile și memoriile călătorilor vestici în România și documentele de arhivă privind vânzarea, cumpărarea și transferul de sclavi sau interacțiunile acestora cu autoritățile- ceea ce ne lasă cu o imagine profund incompletă. Nu am putut identifica până acum, din păcate, nicio mărturie scrisă a unui sclav despre experiența de a fi sclav; asemănătoare cu memoriile scrise de Mary Prince [1], Frederick Douglass[2] sau Solomon Northup[3]. Povestea vieții de zi cu zi în sclavie va fi spusă, deci, inevitabil, în mare parte, din perspectiva oamenilor liberi, a stăpânilor și a observatorilor din exterior. Un mic număr de petiții privind abuzurile arendașilor sau dispute între bulibașii rromilor lăieși sunt singurele surse care surprind vocile sclavilor înșiși.

Mihail Kogălniceanu descrie, la rândul său, condiția sclavilor rromi, într-un discurs adresat Academiei Române, în 1891.
Chiar pe uliţele oraşului Iaşi, în tinereţele mele am văzut fiinţe omeneşti purtând lanţuri în mâini sau la picioare, ba unii chiar coarne de fier aninate de frunte şi legate prin coloane împrejurul gâtului. Bătăi crude, osândiri la foame şi la fum, închidere în închisori particulare, aruncaţi goi în zăpadă sau în râuri îngheţate, iată soarta nenorociţilor ţigani! Apoi dispreţul pentru sfinţenia şi legăturile de familie. Femeia luată de la bărbat, fata răpită de la părinţi, copiii rupţi de la sânul născătorilor lor şi răzleţiţi şi despărţiţi unii de alţii, şi vânduţi ca vitele la deosebiţi cumpărători, în cele patru colţuri ale României. Nici umanitatea, nici religiunea, nici legea civilă nu aveau ocrotire pentru aceste nenorocite fiinţe; era un spectacol grozav, strigător la cer. […] Legea ţării trata pe ţigani de lucru, vândut şi cumpărat ca lucru, deşi prin deriziune numărul sau individul se califica de suflet: am atâtea suflete de ţigani; în realitate, şi mai ales stăpânii care aveau puţini ţigani, îi tratau mai rău chiar decât prescripţiunile legii.

Romii sunt peste tot pe unde îi întalnim în Europa […] nomazi cu spiritul independent, ca și mongolii sau arabii”, scrie in 1855 istoricul francez Elias Regnault. “Ca și aceștia, rezistenți la oboseală, cu pielea arsă de soare și viguroși; […] mândri și superbi ca cerul Indiilor, ca munții pe care i-au străbătut pentru a ajunge până la noi; lubrici ca satirii și dansatori ca bacantele; umili și resemnați fără rușine, ca prizonierii, supli și discreți ca sclavii; grosolani ca sălbaticii; hoți ca maimuțele; vorbăreți, scandalagii ca niște copii prost-crescuți, din hiperabundența imaginației și dereglarea spiritului; timizi în viața de zi cu zi, curajoși în fața pericolului , aproape întotdeauna nefericiți, umblând dezgoliți sau îmbrăcați în zdrențe, adeseori urâți sau desfigurați de cruzimea stăpânilor pentru care sunt jucării din naștere, de bolile pentru care nu au alte alinări decât vaietele și descântecele”.

Atât Kogălniceanu cât și Elias Regnault s-au numărat printre militanții aboliționiști, interesați de a aduce la cunoștință publicului condițiile dure și dezumanizante de viață ale robilor. Pe de altă parte, o mare parte dintre scrierile despre rromi publicate în secolul al XIX-lea sau la începutul secolului XX, inclusiv texte ale aboliționiștilor, sunt profund rasiste.

Sclavia rromilor, instituție profitabilă economic pentru stăpânii de sclavi, a fost justificată în discursul public și legal prin acest tip de rasism dezumanizant sau paternalist. În cuvintele istoricului american de etnie rromă Ian Hancock, “atunci când ființele umane sunt proprietatea altor persoane, acestora le este negată identitatea ca oameni, fiind văzuți pur si simplu ca obiecte. În spatele acestui fenomen se află, împreună cu alți factori psihologici, vinovăția; este mai ușor să accepți existența sclaviei dacă victimele sunt dezumanizate”.

De exemplu, în 1898, la câteva decenii după abolirea sclaviei în Principatele Române, Octav G. Lecca scrie în lucrarea sa “Istoria Țiganilor”:
Moralitatea [țiganilor] ie cât se poate de jos; simțul rușinei și al decenței le ie aproape necunoscut. În această privință, Țiganii pot fi bine clasați la un loc cu cele din urmă popoare africane. Hoția și minciuna, calități indispensabile ori cărui bun Țigan, încoronează opera, împreună cu lenea. Gândul lor nu ie niciodată la viitor, la modul cum vor trăi: trec aceleași zile cu aceleași moravuri și nimic nu îi turmentează. Au multe viții, dar acestea sunt născute din aplicarea în rău a calităților bune cu care sunt dotați. […] Sânt, pe lângă altele, parjuri, foarte mincinoși, cu totul ingrați și trădători ai celui ce le-a facut bine. Vendicativi, caută orcând motivul spre a se răsbuna de vre-un rău suferit, fie acesta ori cât de neînsemnat. Dar curagiul le lipsește, și le lipsește aproape cu totul […] Vanitatea și mândria sunt ear dintre multele defecte ale acestui popor, și din cauza lor au fost și supuși la multe batjocuri.”
Sclavia este justificată printr-un discurs rasist dezumanizat și de către George Potra, în “Contribuțiuni la istoricul țiganilor din România”
Ușurința cu care ei au căzut în mâinile celor mai tari, se explică dela sine, fiindcă ei erau ‘niște ființe degradate și inferioare chiar animalelor’. Ei s-au supus de bunăvoie sclaviei, aceasta fiind pentru ei o stare dorită, căci ea îi ridica, deși nu într-un rând cu oamenii, dar măcar cu dobitoacele bune și trebuincioase la lucru, pe când ei în patria lor formau rămășița umană și nu erau, nici puteau fi de folos pentru cineva, nefiind iertat a-i întrebuința la vreun lucru, din care cauză nici nu erau suferiți de nimeni”.

Vânzarea și cumpărarea de sclavi

P. N. Panaitescu (citat de Viorel Achim) argumentează că instituția sclaviei în țările române a existat din cauza nevoii de forță de muncă în economia medievală post-Cruciade. Spre deosebire de țăranii liberi și de șerbi/iobagi, sclavii de etnie rromă, legați de stăpân și nu de pământ, nu aveau acces la teren cultivabil pentru agricultură- câștigându-și existența prin diverse alte meștețuguri. Înrobirea rromilor, conform lui Panaitescu, este strâns legată de nevoia de mână de lucru calificată pe marile moșii boierești. “Sclavii care cunoșteau anumite meserii erau foarte căutați de domnitori, boieri și mănăstiri, [fiind] cea mai ieftină mână de lucru la dispoziția stăpânilor. Deasemenea, robii țigani au muncit în numeroase întreprinderi private de manufactură în Moldova și Țara Românească […] Meșteșugarii rromi au ocupat un rol bine definit în economia Principatelor. Fără niciun dubiu, ei au constituit o sursă de bogăție pentru țară”, scrie Viorel Achim.
Conform istoricului de etnie rromă Petre Petcuț, “Robii erau buni la orice, fiind echivalaţi cu orice are valoare, erau vânduţi, sunt dăruiţi la cununie, ca zestre, daţi pomană la mănăstire, pentru a le fi amintite stăpânilor numele la slujbe, erau schimbaţi pe animale, pentru “nãdragi de postav”, erau daţi “cap pentru cap” la eliberarea din “rumânie”, iar în cazul în care nu se supuneau şi “vor umbla de capetele lor, cu semeţie, sã-i batã mult”.

În cartea sa, “Histoire Politique et Sociale des Principautées Danubiennes”, autorul francez Elias Regnault descrie vânzarea sclavilor în Târgul lui Gorgan din București, în anii ’30 ai secolului al XIX-lea. Prințul Barbu D. Știrbey, devenit Ministru de Interne cu sprijinul lui Pavel Kiseleff, își dorește să construiască o locuință fastuoasă, care să corespundă statutului său nou-dobândit de om de stat. Banii pentru construcția a ceea ce avea să devină Palatul Știrbey de la Buftea i-a obținut vânzându-și sclavii de etnie rromă “în stânga și în dreapta, fără să țină cont de legăturile de căsătorie sau de familie.” Conform lui Regnault, Știrbey vinde o mare parte dintre sclavii săi bancherului Opreanu, pentru suma de zece mii de ducați.
Regnault descrie “femeile și mamele înlăcrimate cerându-și înapoi bărbații, strigându-și pe nume copiii care le fuseseră răpiți, smulgându-și părul din cap, zgâriindu-și cu unghia piepturile dezgolite și blestemându-l pe cel care le vindea”. Separarea familiilor de sclavi era, la momentul respectiv, teoretic ilegală din 1743, fiind interzisă de reformele lui Constantin Mavrocordat; dar legea era adeseori încălcată fără consecințe. Devenit domnitor al Țării Românești în 1849, Barbu Știrbey va interzice, din nou, prin poruncă domnească, despărțirea familiilor de rromi și vânzarea acestora între particulari.
O descriere similară, găsim în ‘Galbenul și Paraua’, de Vasile Alecsandri; autorul surprinde nu doar experiența dezumanizantă de a fi vândut ca un obiect, ci și atitudinea profund rasistă a vânzătorilor și proprietarilor de sclavi:
“Când sosi ziua mezatului, piaţa ocârmuirii înfăţişa un tablou vrednic de cele mai crunte vremi ale barbariei. Ea era ticsită de ţigani lungiţi la pământ cu ţigancele şi cu copiii lor, plângând împreună şi căinându-se ca nişte adevăraţi osândiţi la moarte. O mulţime de boieri şi de negustori umblau printre dânşii, călcându-i în picioare şi arătându-i cu degetul ca pe nişte vite. Unul zicea: ─ Aista face zece galbeni. Altul răspundea: ─ Eu n-aş da nici un căuş de făină pe el. Altul iar striga: ─ Vere, vere, nu te încurca în negustorii de ţigani, că-s mai bune cele de boi. Din toate părţile auzeai vaiete amestecate cu râsuri, lovituri de bici, ţipete, ocări şi blestemuri.

Robii domnești, mănăstirești și boierești

Proprietari de sclavi de etnie rromă în statele române erau familiile boierești, mănăstirile ortodoxe și statul- sclavii lor fiind robi boierești, mănăstirești, respectiv domnești. Rromii nou-veniți din afara Principatelor, din Moldova în Țara Românească sau invers erau automat considerați sclavi ai statului. Pe de altă parte, robii puteau fi eliberați, ceea ce în practică se întampla arareori; sau își puteau răscumpăra libertatea cu o sumă de bani (stăpânul nu era obligat să accepte).
Conform lui Petcuț:
toţi robii rromi ai unui stăpân formau “ţigănia” acestuia şi locuiau, în principal, la marginea satelor de români sau în sate integral rrome. O “ţigănie” varia ca dimensiune după numărul de robi deţinuţi şi putea fi mărită dacă stăpânul cumpăra sau dacă moştenea de la familie mai mulţi robi. Existau trei mari “ţigănii”, denumite după stăpânii în a căror proprietate se aflau. Cea mai mare era “ţigănia domnească”, formată din robi care aparţineau domnitorului ţării şi soţiei acestuia. […] A doua “ţigănie” era“ţigănia mănăstirească” sau călugărească şi îi cuprindea pe robii rromi care aparţineau mănăstirilor, bisericilor, schiturilor şi oricărui alt aşezământ bisericesc. “Ţigănia boierească” cuprindea pe robii aflaţi în proprietatea boierilor.

Vătrași și lăieși. Ocupațiile sclavilor. Exploatarea economică

Robii vătrași trăiau așezați pe moșiile boierilor sau ale mănăstirilor. Rromii robi mănăstirești se ocupau cu treburile mărunte de la mănăstire și cu lucratul pământului. Sclavii boierilor aveau ocupații precum: slujnice, bucătărese, pitari, sacagii, geambași, vizitii, spălătorese, cusutorese, cizmari, lăutari etc. (“țiganii de casă”), sau lucrau pământurile boierului (“țigani de ogor”); exploatarea sclavilor la muncile câmpului era, în general, mai puțin comună decât la muncile casnice, deoarece boierii foloseau și munca țăranilor clăcași. Robilor nu li se recunoștea legal dreptul la niciun fel de proprietate, aparținând cu tot ce aveau stăpânului lor, care avea responsabilitatea de a-i hrăni și a-i îmbrăca.
Rromii lăutari se numărau, de asemenea, printre vătrași; profesia de muzician fiind practicată mult timp exclusiv de rromi. Jurnalistul francez Jean-Louis Carra, citat de către Ian Hancock, descrie în 1777 rromii lăutari de pe moșia unui boier moldovean astfel:
Deși muzica lor este la fel de monotonă și de tristă ca și dansurile lor, țiganii sunt cei însărcinați cu distrarea urechilor [stăpânilor]. Vioara, chitara nemțească și [naiul] sunt instrumentele lor”.
Conform lui Hancock, adeseori stăpânii nu le permiteau rromilor lăutari să cânte și să joace pentru propria lor placere; deoarece aceasta ar fi fost o pierdere a timpului pe care erau obligați să îl petreacă muncind.
Elias Regnault relatează cazul lăutarilor de pe moșia lui Constantin Șuțu, instruiți de un profesor german în interpretarea muzicii simfonice occidentale. Succesul orchestrei sclavilor lui Șuțu, care au înlocuit, în repetate rânduri, muzicienii din teatrele de la București, a fost folosit de către militanții aboliționiști ca argument pentru eliberarea rromilor.
Robii lăieși, pe de altă parte, duceau o existență nomadă sau semi-nomadă, câștigându-și existența pe cont propriu, cu meșteșugurile tradiționale și plătind dajdie stăpânului. Toți robii domnești, dar și o parte dintre sclavii mănăstirilor și boierilor, aveau acest statut; iar stăpânii nu aveau resposabilitatea de a-i hrăni sau întreține. Situația lor este oarecum comparabilă cu a unor “șerbi fără pământ”, statutul lor legal fiind în continuare acela de sclav.
Rromii lăieși își câștigau existența ca fierari, rudari, ursari etc. Conform lui Viorel Achim, “fierăria era ocupația de bază a rromilor”, în statele române medievale ei fiind aproape singurii producători de unelte de fier pentru agricultură, cuie, potcoave pentru cai și chiar și armuri. Ursarii, în afară de îmblânzirea urșilor pentru ritualuri tradiționale, se ocupau și cu confecționarea obiectelor din metal de uz gospodăresc, cum ar fi topoarele, cuțitele și lacătele. Cercetări etnografice citate de Viorel Achim afirmă că “în prima jumătate a secolului XX, nu exista în satele din România nicio gospodărie care să nu folosească unelte de fier produse de țigani”.
Rudarii, sau aurarii, care căutau aur cu sita în albiile râurilor, aveau o deosebită importanță economică. Toți aurarii erau robi domnești. Conform lui Viorel Achim, marea majoritate a aurului obținut pe această cale în Principatele Române în secolele XVIII-XIX a fost colectat prin exploatarea sclavilor aurari. Deși generau venituri importante pentru stat, aceștia duceau o viață nomadă, în corturi, adeseori într-o sărăcie lucie. În secolul al XIX-lea, în ultimele decenii ale sclaviei, o mare parte dintre depozitele de aur din râuri fusesera deja golite; rudarii îndeletnicindu-se cu prelucrarea uneltelor de lemn, fabricarea cărămizilor, o parte dintre ei devenind cărămidari sau lingurari.
Rromii lăieși, practicanți ai meșteșugurilor tradiționale, trăiau de obicei în corturi, pe care le așezau la marginea satelor. Un grup, de obicei o familie sau două, rămâneau pentru o perioadă într-un sat, în care își practicau meșteșugurile pentru bani sau bunuri și vindeau obiectele pe care le produceau. Deși uneltele produse de meșteșugarii rromi aveau o deosebită căutare printre români, aceștia nu le permiteau rromilor să se așeze decât la marginea satelor și îi priveau cu neîncredere, adeseori acuzându-i pentru furturi mărunte și pentru transmiterea epidemiilor de boli contagioase. După moarte, rromii nu erau înmormântați împreună cu românii, ci într-un cimitir separat.
Robii mănăstirești sau boierești petreceau adeseori iarna pe moșia stăpânului, servindu-l pe acesta, iar vara își câștigau existența pe cont propriu, plătindu-i tribut; un aranjament profitabil economic pentru stăpân, nevoit de a se achita de obligația de a-și hrani și îmbrăca sclavii doar în timpul lunilor de iarna, dar profitând economic de pe urma muncii lor permanent. (Lăieșii robi mănăstirești sau boierești aveau obligația de a se întoarce pe moșia stăpânului pentru a plăti dajdia, în timp ce pentru robii domnești, aceasta era colectată de către juzi).

Juzi/ bulubași și vătafi. Abuzurile vătafilor și stăpânilor

Pe moșiile boierilor, robii vătrași erau subordonați vătafilor și ‘jupâneselor’, servitori plătiți, etnici români. Un articol anonim publicat în Magasin Pitoresque descrie “vătaful […] îmbrăcat în blănuri, cu biciul în mână”, care în fiecare dimineață “îi înșiră pe toți [robii] pentru a le da muncile pentru ziua respectivă. O priveliște oribilă, acest grup de oameni urât mirositori, chinuiți de oboseală, pe jumătate dezbrăcați și tremurând, trimiși să muncească oriunde: în bucătării, în grajduri și cotețe. Vătaful, întotdeauna dur și inflexibil, îi bate din orice toană sau pentru a-și afirma autoritatea”.
Robii vătrași erau adesea pedepsiți cu cruzime și abuzați de către stăpâni și vătafi. Legile țării erau, pe hârtie relativ permisive în ceea ce privește sclavii, lăsând, de facto, pedepsirea lor la latitudinea stăpânilor. Vătafii erau de obicei cei care, la porunca stăpânului, administrau pedepse corporale dure. Konrad Bercovici scrie că “boierii aveau propriul lor cod penal pentru Țigani: bătăi la talpi până când carnea [sclavilor] atârna sfâșiată […] atunci când un sclav fugar era prins, gâtul îi era pus într-o zgardă de fier cu țepi, care nu îl lăsa să pună capul jos sau să se odihenască. Boierii nu aveau dreptul legal de a-și ucide sclavii, dar legea nu prevedea nimic despre torturarea lor până la moarte.” Ian Hancock, de asemenea, citează o sursa din 1856, conform căreia “vizitiii robi sunt adeseori împușcați în cap sau biciuiți până la moarte fără motiv; nimeni nu observă crima, pentru că victima este ‘doar un țigan’ “.
Robii lăieși, pe de altă parte, aveau un ‘jude’ sau ‘bulubașă’ de etnie rromă, ales pe viață din rândul lor, de către ei înșiși; care avea rolul de intermediar între sclavi și stăpâni. Judele avea responsabilitatea de a colecta dajdia și de a judeca pricinile dintre robi. În cazuri mai rare, arendașii români ai boierilor sau statului au servit, la rândul lor, ca intermediari între stăpâni și sclavii lăieși. De pildă, un document din Moldova, 1835, prevede numirea a doi slujbași care “să meargă împreună pe la toți bulubașii [care nu au plătit deja dajdia], să-i zăpciuiasca pentru ca numaidecât până în 10 mai, în 15 zile negreșit să aducă tot istovul banilor arătați, căci la dimpotrivă urmare pe zapciu se va certa cu bătae”.
Despre relațiile de putere între sclavi, arendași și juzi, și despre abuzul acestora, putem afla dintr-un număr de jalbe și petiții adresate stăpânilor de către sclavii înșiși; acestea fiind unele dintre foarte puținele documente în care întalnim istoria sclavilor rromi spusă cu propriile lor cuvinte:
În 1843, în Țara Românească, un grup de robi ai mănăstirii Mărgineni adresează starețului o petiție, în care se plâng de abuzurile arendașului:
Cu lacrămi fierbinți alergăm la mila sfinții voastre că noi vedem că ne-am dărăpănat pe totu din pricina dumnealui arendațu acestei moții, Grădiștea, unde ne aflăm cu lacuința, pntru că nu n-este îndestul că ne supăra la toate, ci și pentru un pogonu de grâu, orzu sau ovaz, dupe ce ne îndatorează ca să le secerăm, să le și legăm, ni le ține în seamă numai un sfantih pentru acel pogonu, și că nici un capătâiu nu mai avem ca și noi să ne mai căutam de meșteșugu nostru cu care ne este hrana. Si apoi noi de unde să mai răspundem dajdia și alte cereri către stăpânire, când toată vara ne trecem numai în munca dumnealui? Pentru care cu fierbințeală să aduce la cunoștința sfinției voastre ca să vă milostiviți asupra copiilor noștri, căci vedem că nu mai putem căpăta nici pâinea cea pentru toate zilele, precum ziceam mai sus. Și rămâne aceasta la mila preasfinției voastre, cum Duhul Sfântu vă va îndrepta asupra-me, rămâind supuși robi”.
O altă plângere a acelorași robi urmează în 1844, cu privire la:
dumnealui jupânu Gheorghe Mavrodinu, ce ne-au fostu arendașu în trei ani de zile […] ne-ou luotu erbarit pe câte vite am avut noi, de toată vita câte trei lei, care dumnealui acestu arendașu […]pentru banii erbaritului ne-au adus și pă suptcârmuitoru de i-am plătit și ne-au și bătut […] iar și pentru stufu de pă baltă alții din țigani au tăiatu și alții n-au tăiatu nicionu fel și ne-au lluat peste toți câte patru lei dijmă”.

Din o a treia plângere a sclavilor, tot din 1844, aflăm despre și mai multe abuzuri ale arendașului Mavrodin:
Când pă vreme de vară lom locu pentru arătură, nu ne dă, nici pentru cositu nu ne dă, să ne hrănim dobitoacele, însă dumnealui ne ia pă noi la lucuru cându vrea, cu voie, făra voie, înc-ai dacă ne-aru prinde ceva să ne mai scază dintr-a noastră datorie a pământului și a birului, tot nu am cunoaște și noi, dar dumnealui, dupa ce îi lucrăm cât vrea apoi bani de biru și de clacă îi dăm toți, fără să ne țină lucrarea noastră în seamă ceva. Cu toate acestea, ne-am apucat de am dat și erbarit, de vită câte un șfanțu, și locu de pășune nu ne dă după cuviință
Un document din Moldova, 1840, documentează plângerea unui grup de robi domnești lingurari din ocolul Cârligătura în legătură cu ocolașul Miron Antohi, “pentru asuprire și jeluire ce li-au pricinuit”; ocolașul, la rândul său, acuză bulubașii robilor de tâlhărie și neplata birului. Un slujbaș este trimis la fața locului pentru a investiga faptele; ocolașul este absolvit de orice vină.
Bulubașii, la rândul lor, se făceau uneori vinovați de abuzuri. O jalbă din 1841, adresată Nazariei Robilor Ocârmuirii, menționează:
Cu tânguire jăluim milostivirii cinstitii Nazarii pentru multi jafuri ci am pătimit și pătimim dinspre bulubași Dorhan asupra cărora robi s-au milostivit cinstita Nazarie poroncind numitului bulubaș ca peste pontul Galații să nu îndrăznească a ni luoa mai mult.
Iar numitul fără drept ni-au loat cu asuprire din 18 lei ci era hotărât, ni-au luot câti 20 lei, lucru cu totul împotriva dreptățăi. Apoi, unul din noi, anume Apostol Mititelul, fiind alcătuit scutelnic a numitului bulubaș, ca să fiu apărat de beilicuri, numai ca să-i lucrez 30 prăjini păpușoi, prășiți […] și pusă în coșar cu a me cheltuială și mâncare.
Iar numitul nu s-au tănut di aceasta alcătuire și mi-au orânduit ca să fac săptămână și mi-am tocmit om în locul meu și nu mi-au priimit omul, cerând să-i dau un sorcovăț și-l va priimi. Și neavând a-i da sorcovățul, mi-au loat femeia la săptămână, lasându-mi copiii maici acasă, fără să aibă cine să-i cauți. […]
Și numitul bulubaș primește birul di la mini, iar di la cilălalt îi pune în punga sa. Diosăbit că au mai loat pol sorcovăț, de ni i-au primit nevasta la beilic, rămânându-mi copilul mic de țiiță care, fiind fără căutare, acum stă să maora. Dar și pă mini m-au osândit și cu cumplită bătaie, nefiindu-i îndestul cu câți mi-au făcut.
Cruzimea arendașilor este menționată și de J. A. Vaillant în ‘Les Rômes: histoire vraie des vrais Bohémiens’; autorul descrie sclavii “goi ca Adam, cu corpurile acoperite de smoală. La glezne au lanțuri iar la gât zgărzi, și scort nisip din albia râurilor. Poartă și botnițe, ca acelea care se folosesc pentru porci, pentru a-i opri de la a strica tufisurile, dar pentru Țigani acestea sunt puse ca să nu-i lase să-si odihneasca capetele. De dimineață, sudoarea lor e amestecată cu sânge; nu au nimic de băut altceva decât apa râului; iar de mâncare doar coji de pâine arse, cu praz fiert și un pic de sare”.

Condițiile de viață în sclavie. Locuințele și hrana sclavilor. Sărăcia extremă

O descriere anonimă apărută în jurnalul francez Magasin pitoresque, descrie robii ca “înjosiți de sclavie, abrutizați de ignoranță […] aceștia sunt tratați ca vitele, întreținuți de boier cu cel mai mic cost posibil. [Stăpânul] îi hrănește cu mămăligă […] hainele lor sunt din pânză groasă; purtate până când putrezesc de tot. Doar ploaia îi spală, iar copiii umblă complet dezgoliți”. Sărăcia extremă a unui popor exploatat, lipsit de dreptul la proprietate sau la rezultatele propriei munci, văzută prin prisma discursului rasist sau paternalist al istoricilor români, este echivalată de către aceștia cu sălbăticia, lenea și lipsa civilizației.
Câmpul sau tabăra lor ie făcută îndată ce au găsit teren”, scrie Octav G. Lecca despre lăieșii nomazi. “Șandramale de scândură, șatre sau corturi, se ridică cu iuțeală. Înăuntru la o laltă, femei, bărbați, copii dorm pe unde apucă la un loc cu animalele de casă: câini, pisici sau purcei […] Fie-care familie nomadă își are un animal de sarcină, un biet cal, sau în lipsa acestui un măgar sau catâr, care le poartă toată avuția, une-ori în enorme căruțe acoperite, alte ori fără nici un vehicul”.
În “Istoria unui Galben”, Vasile Alecsandri descrie “o claie de lăieși”:
Bătrânii gârbovi de vârstă stau culcaţi în căruţe şi se pârleau la soare, iar pe lângă ei urma pe jos toată familia: femei cu copii la sân, fete cu cofe albe pe cap, flăcăi trăgând urşi după dânşii, cai, mânji, vaci, câini, toţi buluc la un loc, toţi grăind, răcnind, râzând, nechezând, urlând şi umplând câmpii de un zgomot sălbatic ce da fiori. Cât pentru zdrenţe nici nu pomenesc, pentru că în adevăr ele sunt una din părţile cele mai caracteristice ale ţiganilor nomazi; am însemnat însă că ei au şi o dragoste mai deosebită pentru caii pagi şi bălţaţi.[…] Cum şi-au aşezat corturile în apropierea unui târg sau a unui sat, bărbaţii, dintre care cei mai mulţi sunt fierari şi lingurari, purced să vândă drâmbe, coveţi, lacăte, fuse ş.c.l.; babele se duc de trag cu sorţii fetelor românce pe la case; flăcăii merg de joacă ursul prin ogrăzile boierilor; şi numai nevestele rămân la şatre pentru ca să gătească de mâncat, în vreme ce copiii lor aleargă goi pe câmp jucând tananaua.”
În ceea ce privește mâncarea lor”, scrie Octav G. Lecca, “se mulțumesc cu ce au și ce găsesc. Când ocaziunea li se oferă, iei fură de pe la locuitori paseri și animale domestice. Animalele moarte natural precum și cele aproape consumate de foc li se par preferabile”. Conform jurnalistului englez Bayle St. John, “Țiganii nu folosesc farfurii și linguri, ci înting cu degetele direct în ceaun, apucând o bucată de mămăligă sau de carne, pe care o răcesc în palme până când o pot înghiți. Femeile și copiii mânâncă dupa bărbați, care imediat ce se satură se întorc la fumatul pipei și, dacă și-o pot permite, la băutură”. Din aceeași perspectivă rasistă, Lecca descrie locuințele sclavilor drept “ultima concepție a desordinei: fum, întunerec, murdărie, sdrențe, copii, oale, tot felul de lucruri stau răspândite unele peste altele în cabana Țiganului. […] Averea lui în lucruri constă în rămășițe aproape de neservit, din care o bună parte ie de furat sau pomană dela locuitori”. Felix Colson, la rândul său, descrie bordeiele sclavilor asttfel: “Acoperișurile sunt făcute din crengi și noroi; peste care crește iarba. Cel puțin zece oameni trăiesc împreună într-o colibă. Ei nu au mobilă, ci doar un ceaun, un ulcior, o singură lingură, un singur cuțit, câteva piei de oaie și paturi ponosite […] în lipsă de lemn, focul se face cu bălegar. Ploaia intră prin acoperiș, și reumatismul îi urmează. Nu există apă curată nicăieri, și totuși boierii îi disprețuiesc pe țigani pentru că sunt murdari.”

Un document din 1839, constatând prinderea unor rromi ursari rătacind prin ocolul Cârligătura din Moldova, inventariază “averea lor ce se găsia cu dânșii”; aceasta consta în “3 cergi, 1 șatră, 1 țol, 2 găini, 2 perechi ciocane, 1 leduna, 1 topor”.
Unul dintre foarte puținele documente în care mai putem regăsi vocile robilor este o petiție din 1863, adresată Mitropolitului Țării Românești de către cincizeci și trei de familii de rromi sclavi ai statului, mutați la venirea iernii de pe o moșie a Mitropoliei pe una din moșiile de câmpie ale clucerului Iordache Roset, “fără nici unul dintre bunurile lor, fără posibilitatea de a-și practica meșteșugurile, de a-și asigura hrana și de a plăti birul”. Aceștia “cer îngăduința pentru a reveni la locuințele dinainte, unde, la venirea primăverii, ar putea face cărămida pentru care au luat bani în avans”:
Cu lacrimi, îngenunchind înaintea milostivirii Preasfinției Voastre, amărât ne tânguim, că noi cincizeci și trei de familii de țigani domnești, fiind statorniciți cu locuința pe moșia Gherghița a Sfintei Mitropolii de patruzeci-cincizeci de ani și mai bine, ne-am avut lăcașurile noastre la un loc și toate trebuincioasele înlesniri pentru hrana vieții unui țigan, adică locuri de arătură pentru bucate, livezi de fân și de pruni și îndemânarea la a face meșteșuguri, cum lucru de fier, de var și cărămidă după care și cu foarte îndeletnicire ne plătim birul nostru. Și viețuiam mulțumiți, bucurându-ne și noi de toate slobozirile unui țigan statornicit. Dar dijmuiți fiind cum se vede de aceasta bucurie, am văzut în anii trecuți cu mare sălbaticie și fără câtuși de puțină milostivire de om (ce trebuie să fie zididtă în inima fiestecăruia) ne ridică și pe noi statorniciții în asemenea pământ și sub cuvânt de statornicie ne depărteaza de folosurile noastre și ne duce în câmpiile Ialomiții și ne silește a ne așeza pe proprietatea dumnealui clucerului Iordachi Ruset, unde îndemânarea meșteșugului nostru lipsește cu totul. Și ne pune a ne apuca în vârsta trecută să facem case și lucruri ca oe cei însurați de curând, pentru aceasta deși am dat nenumărate jalbe, plângându-ne împortiva unei asemenea derăpănătoare către noi urmare, cu depărtarea adica de locurile dobândite cu munca din tinerețile noastre și așezarea la vârstă trecută în pământ străin cu totul depărtat și neîndemană, dar în zadar căci nu am făcut niciun folos. Ci cu chipul ce arătăm ne-am facut ridicați, și goniți după urmă cu dorobanți până ne-au dus acolo numai pe noi cu trupurile noastre, iar dobitoacele noastre ni le-au poprit de către domnul serdar Sihleanu arendașului Gherghiței. […]Căci după ce vreo câțivași au murit, nedeprinși fiind cu locuri unde lemnele lipsesc cu totul, apoi și noi cei ce am mai rămas sântem foarte vrednici de tânguit.”

Familia în sclavie

În cultura tradițională a rromilor totul gravitează în jurul familiei, unitatea primordială a organizării sociale, sistem de grupuri familiale, unitate economică, în cadrul căreia se manifestă solidaritatea și controlul factorilor lucrativi, structura educațională care asigură reproducerea, siguranța socială și protecția individului. În situații de dificultate, familia reprezintă permanența”, afirmă etnologul de etnie rromă Delia Grigore.
A fi părinte reprezintă […] o obligație în fața societății și o responsabilitate față de strămoși și propria identitate. În aceeași paradigmă mentală, copilul tradițional trebuie să fie supus, docil, disciplinat, gata să îndeplinească întocmai așteptările părinților săi.[…] Aceste roluri conjugal – parentale se adoptă, se învață și se perfectează prin exersarea lor în propriul nucleu familial. Fiecare individ își preia rolul corespunzător și de exercitarea lui corectă depinde stabilitatea familiei.
Pentru rromii tradiționali, “experiența solitudinii este mai rea decât moartea”; într-o cultură în care, conform Deliei Grigore, “există credința că un om nu moare cu adevărat dacă nu este uitat, deci trăiește atâta vreme cât oamenii își aduc aminte de el”.

Separarea, cu cruzime a familiilor de rromi, vânduți după bunul plac al stăpânului, putea fi justificată doar printr-un discurs rasist, în care rromii sunt priviți ca ființe subumane, lipsite de valori morale, în cultura cărora familiei i se acordă puțină importanță. O mostră de astfel de discurs rasist găsim, de exemplu, la Octav G. Lecca, care descrie căsătoria între rromi ca “o icoană fidelă a moravurilor desfrânate pe care le au. Ea se face fără nici o regulă, fără ceremonie, și de cele mai multe ori acest soiu de concubinagiu se isprăvește cu bătaea și izgonirea soției”. ”Dela vârsta de 3 sau 4 luni, mama nu mai ține pe copil în brațe, ci îl poartă pe spate”, scrie Lecca. “Copiii sunt învățați la tot felul de munci; de la vârsta de 3 ani iei încep să umble goi și desculți, și din partea mamei nu prea văd îngrijire. […] Educațiunea copiilor ie tot atât de neglijată ca și îmbrăcămintea. […]După cum părinții n-au primit nici-o instrucțiune sau educațioune morală,-[…] lasă în voia naturii și pe copii, fără a le da cea mai mica închipuire de Dumnezeu și de morală […] Despre îngrijirea atât a minții cât și a corpului, îngrijesc ca de toate. Obiceiurile de a fura și de a se da de-a tumba pentru bani ie învățat repede, îndată ce copilul a atins vârsta de vreo cinci ani. Tot atunci, părinții îl învață să joace întrun picior. La vârsta de 12 sau 13 ani, iei învață dela tatăl meseria acestuia, pe care o prind repede. S-ar părea că conform unei astfel de creșteri, Țiganii nu țin deloc la copii; din contră, iubirea filială ie sădită la acest popor. O probă că Țiganii țin la copiii lor ieste aceea, că în Ungaria chear pe la începutul secolului acestuia, dacă un Țigan nu plătea o datorie, i se luau copii. Acesta iera un mijloc eficace ca creditorul să fie satisfăcut”.
Putem observa, în acest pasaj al lui Lecca, discursul rasist care a justificat, de-a lungul istoriei, cinci secole de sclavie și care deseori acum este folosit pentru a justifica marginalizări și exploatări contemporane: robii sunt privați, prin exploatarea muncii, sărăcia extremă și lipsirea de orice fel de drepturi, de posibilitatea de a avea o viață de familie sau a își educa copiii. Aceeași lipsă a unei vieți de familie “civilizate” este, în același timp, intrerpretată ca o dovada a inferiorității intrinsece a rromilor, care justifică, la rândul său, continuarea exploatării și a lipsirii de drepturi.

În contextul centralității familiei în cultura tradițională rromă, probabil una dintre cele mai profunde traume ale experienței de a fi sclav este legată de efectele robiei asupra familiei. Tot așa cum era lipsit de dreptul la proprietate sau la uzul muncii sale, robul nu se putea bucura nici de dreptul la viața de familie. În sclavie, rromii se puteau căsători doar cu acordul stăpânilor; în cazul în care soții aveau stăpâni diferiți, acordul ambilor stăpâni era necesar. În acest caz, de obicei, unul dintre stăpâni păstra întreaga familie, fie cumpărând robul care urma să vină pe moșia sa, fie primind, la schimb, un alt sclav (textele pravilelor din secolul al XVII-lea specifică “țigan pentru țigan, după cum este legea”). Alteori, mai rar, în cazul lăieșilor care plăteau tribut stăpânilor, soții continuau să plăteasca dajdia separat. Daca robii se căsătoreau fără acordul stăpânilor, sau dacă stăpânii nu ajungeau la o înțelegere, soții erau separați cu forța, iar copiii lor împărțiți între stăpâni. Codul lui Mavrocordat, în 1743 interzice separarea soților; permițând în continuare stăpânilor să împartă între ei copiii rezultați din căsătoriile sclavilor. Separarea părinților de copii prin vânzare, donație, schimb etc. este interzisă în Sobornicescul Hrisov din 1785 în Moldova și în 1757 în Țara Românească; dar legea se respecta arareori. Atât Elias Regnault în ‘Histoire des Principautes Danubiennes’ cât și Vasile Alecsandri în ‘Galbenul și Paraua’ menționeaza sclavi separați de părinții lor prin vânzare, în secolul al XIX-lea.

Conform lui Hancock, au existat, cel putin uneori, cazuri de căsătorii forțate între robi, aranjate de stăpâni, cu scopul de a produce copii care să fie, la rândul lor, sclavi. Felix Colson descrie o astfel de situație, pe o moșie pe care fusese invitat în anii 1830; bărbatul și femeia erau aduși în lanțuri, zbătându-se, în fața preotului; autorul părăsește moșia dezgustat, “ca și când aș fi asistat la un sacrificiu uman”.
O serie de documente de arhivă din 1833, aflate la Judecătoria Județului Vâlcea, ne arată povestea a doi sclavi ai Mănăstirii Cozia, căsătoriți cu aceeași femeie- Maria, “doica la dumnealui cămărașu”. Stan Nacu, soțul Mariei, rob al mănăstirii, își câștiga existența muncind în ocna de sare (probabil, Ocnele Mari); munca sa era plătită, el fiind obligat să plătească dajdie mănăstirii. Atunci când ocna se închide, Stan este forțat să plece “ca să-și agonisească hrana vieții sale”, lăsând-o în urmă pe Maria, fără mijloace pentru a se întreține. Atunci când se întoarce, Stan o găsește pe Maria căsătorită cu un alt rob al mănăstirii, Dumitru Galca, un văduv cu trei copii. Nacu se prezintă în fața judecătorului, care stabilește că “nefiind vină de despărțanie, s-au găsit cu cale la provlimile pârâtei ca bărbată-său să-i facă casă de lacuință, și, după puterea sa, să-i aducă cele trebuincioase, îndatorându-se a petrece în unirea caznicii nedespărțiți”. Dar, arată raportul judecătoriei, “după ce au eșit de acolo, n-au mai văzut-o a merge la dânsul, ci s-au încardat cu acest Dumitru Galca […] S-au dus apoi în câteva rânduri de s-au jeluit și la maghistratu orașului Ocnii, unde, înfățișându-se cu dânsa, au și bătut-o pentru netrebnica ei urmare și i-au dat-o în mână de două ori, dar ea, nărăvită rău fiind, au fugit iarăși la [Galca]”. Verdictul judecătoresc hotărăște trimiterea lui Dumitru Galca “[în] surghiun în lunca Giurgiului”, iar Maria este obligată să se întoarcă la Stan Nacu.

Exploatarea sexuală a sclavelor de către stăpâni era, de asemenea, o practică des întâlnită. Felix Colson descrie scenele dezumanizării rromilor la care un călător străin putea să fie martor pe moșiile unui boier român astfel:
Când călătorul nostru sosește, este întâmpinat și invitat să se așeze pe un divan, și șase femei tinere apar inediat. Discret și cu grijă, ele îi spală mâinile, în timp ce altele îl servesc cu gustări și băuturi. Pielea lor este foarte puțin arămie; unele sunt blonde și frumoase. Frumoși sunt și băieții care, în grupuri de trei, îi aprind ciubucul. […] Nefericirea este întipărită pe chipurile lor atât de puternic încât, daca îi privești, îți piere pofta de mâncare. Sclavii țigani au nume creștine- ”Vasile” este cel mai comun, dar sunt strigați și cu porecle: “Faraoane”, “tuciuriule” sau “broscoi” pentru bărbați, și “vrăjitoare”, “boarfă”, “curvă” pentru femei. Grupul nu se revoltă niciodată. Seara, boierul alege pentru sine din cele mai frumoase roabe- și poate să îi ofere și musafirului una; ceea ce explică existența țigăncilor blonde și cu pielea albă.”
Copiii născuți din violul sclavelor de către stăpâni deveneau, la rândul lor, sclavi, și slujeau aceluiași boier care le abuza sexual mamele.
Pravilele domnești din secolul al XVII-lea prevăd, în baza canoanelor Sfântului Vasile Cel Mare, că “roaba sau slujnica care se va da ea adineas bărbatului, curveaște, poate-se împreuna cu știrea stăpână-său, iar cealea ce să fac fără de știrea oblăduitorilor lor nu-s adevărate”, în timp ce, dacă o sclavă este violată de stăpân, “n-are vină, nice se canonește”; dar legea nu ofera absolut nicio interpretare sau mențiune pentru fapta stăpânului. Din punct de vedere legal, nu există niciun fel de protecție împotriva exploatării sexuale sau reproductive a femeilor sclave de către stăpâni, prin viol sau căsătorii forțate.
Pe de altă parte, conform lui Ian Hancock, sclavii bărbați erau văzuți ca un potențial pericol sexual de către români pentru “femeile lor”: de aceea, au existat cazuri de vizitii sclavi castrați, care transportau cu trăsura femeile din aristocrație.

Rromii liberi. Netoții

Rromii eliberați aveau, ca și românii, dreptul formal de a deține proprietăți sau pământ; dar erau, în numeroase cazuri, lipsiți de orice fel de mijloace practice de a le obține. Lipsiți de proprietate și neputându-și câștiga existența, mulți dintre aceștia s-au văzut nevoiți să se vândă înapoi în sclavie, pe un preț derizoriu.

Un exemplu în acest sens poate fi găsit într-un document datând din 1670, aflat în fondul arhivistic al Mănăstirii Sf. Sava din Iași:
“† Adec(ă) eu, Motoiu ţiganul, frateli lui Vasilie ţiganul ciobotariul, ficiori lui Toader zlătariul scriem noi şi mărturisâm cu cestu adăvărat zapis al nostru precum noi am fostu ţigani cumpăraţi de Ionichi egumănul de la sânta mănăstire de la Sfeti Sava pre banii sfenţii sale şi i-am sluj(i)tu până la moartea sfenţii sale. Iar cându au fostu aprope de moarté lui, iar sfânţiia sa i-au iertat pre toţi, anume pe -nostru, Toder, şi pre mama, Bejana, şi pre feciori noştri, pre Vasilie, cel mai mare, şi pre Loghin, şi pre Dămiian, şi pre Motoiu şi pre soru-noastră, Dumitra. Pe aceştia, pre toţi i-am iertat eu, la moartea mea, ca s(ă) nu mai aibă treabă altu egumen sau călugări de la Sfeti Sava cu dânşii. Iar cându au fostu acmu, mai de curându, iar eu, Motoiu, am cădzut la o nevoie şi la închisoare, ce n-am avut unde năzui, ce am năzuit la sfenţiia sa egumenul Samoil de m-au plătit capu, ca să fiu dirept rob şi şărbu eu şi cu femeia mea, cu Măria, şi cu copi(ii) mei. Iar de mene iaste chezéş frate-meu, Vasilie, şi de Vasilie iaste Driul giudele şi Târşea giude.”

Alteori, afirmă istoricul de etnie rromă Petre Petcuț, părinții rromi au fost forțați de foamete să își vândă copiii în sclavie. Conform autorilor Petcuț, Grigore și Sandu, “șeful familiei este în măsură să-și vândă copiii după bunul plac. În 25 ianuarie 1647, Ibraim Cacemac și Husu, frați, țigani turciți surlari, care umblau prin țară, îl vând cu 14 taleri egumenului Pahomie de la Mănăstirea Sadova pe Husain, fiul fratelui lor Carali, înecat în Dunare. La 18 ianuarie 1620, Stanciu baiasul o vinde pe țiganca Brândușa negustorului Necula și fratelui său Gheorghe pentru 1600 aspri. La 20 august 1646 Dobre și Neaga, soți rromi, eliberați din robie, își vând fata lui Melchisedec, egumenul Mănăstirii Câmpulung, pentru 17 ughi, deoarece se căsătorise cu un rob rrom al mănăstirii. În urma căsătoriei cu un rob, ea ar fi devenit, oricum, roabă a mănăstirii”.

În păduri trăiau și netoții, rromi liberi, dar excluși din societate și economie; aceștia trăiau în grupuri mari (20-30 de familii), și nu aveau animale de povară sau căruțe. Priviți ca o amenințare la adresa societății, aceștia sunt descriși de către autoritățile și autorii români cu ostilitate și dispreț. Alexander G. Paspati îi descrie ca fiind “cei mai sălbatici din neamul țigănesc, trăind doar din furturi și jafuri, hrănindu-se cu carnea câinilor și pisicilor; ei dorm pe pământul gol sau în grajduri abandonate și nu posedă niciun fel de proprietate”. Zvonurile cum că netoții ar fi practicat canibalismul reflectă aceeași atitudine. Deși descriși de către români sau alți europeni în termeni profund dezumanizanți, Hancock consideră netoții ca fiind “adevărați eroi ai unui neam în sclavie, care au scăpat de sub subjugarea [stăpânilor] și au trăit în condiții de extremă adversitate pentru a-și păstra libertatea și demnitatea”.
Un raport emis de Vornicia Temnițelor din Țara Românească în 1836 menționează atât netoții cât și sclavii fugiți de pe moșii, care “s-au împărțit fugind să tainuiesc prin satele județelor fără a să mai putea găsi”, cerând vornicilor tuturor satelor “de a da adesea cu strășnicie cuviinciosul nezam lacuitorilor de prin toate satele spre a nu mai îngădui preumblarea unor asemenea țigani, ci pă data ce să va ivi să-i prinză și să-i triimită prin ocârmuire la Vornicie”.

Concluzii

Secolele de sclavie au produs o traumă persoanelor rrome pe care persoanele de etnie română nu și-o pot nici măcar imagina. Opresiunea rromilor a continuat, în diverse forme, mult timp dupa abolirea sclaviei. Toate aceste sute de ani au avut profunde efecte asupra structurii societății din România, asupra modului în care grupul majoritar și cel minoritar interacționează și se percep unul pe celălalt și asupra relațiilor de putere existente și acum între români și rromi.
Ian Hancock vorbește despre statutul marginal, de paria, al rromilor în societatea românească contemporană: “Statutul de paria”, scrie Hancock, “înseamnă lipsa apartenenței”- esențiali pentru economia secolelor de sclavie, rromii au fost în același timp profund marginalizați și oprimați. “Sindromul, sau multiplicitatea factorilor aflați în spatele acestui statut de marginalizat” conduce la un ciclu al excluderii sociale, rezultat al secolelor de opresiune si perpetuând, în continuare, opresiunea rromilor. Din acest punct de vedere, cele cinci secole de sclavie au consecințe profunde asupra rasismului instituționalizat în societatea românească contemporană. Dacă România modernă își are originile în conjuncturile sociale din secolele XVIII-XIX, atunci originile sale nu pot fi disociate de opresiunea sclavilor rromi. Instituțiile sociale și culturale din prezent sunt influențate de realitatea sclaviei și a excluderii sociale a rromilor în deceniile post-sclavie. Este iresponsabil să discutăm despre inegaliatea economică și socială dintre etnicii români și rromi, sau despre segregarea și excluziunea socială din prezent fără a conștientiza originile istorice ale acestora. De aceea, demersul de a recupera, din documente în care vocea sclavilor se regăsește arareori, o istorie a suferințelor și a exploatării sistematice, în care să fie reflectate experiențele celor exploatați și oprimați, este un foarte necesar gest în direcția atingerii dreptății sociale.

BIBLIOGRAFIE:

ACHIM, Viorel (2004), The Roma in Romanian History, Central European University Press

ACHIM, Venera & TOMI, Raluca, ed. (2010) Documente de arhivă privind robia ţiganilor. Epoca dezrobirii, Bucureşti: Editura Academiei Române

ALECSANDRI, Vasile (1844) Istoria unui galben, Publicată pentru întâia oară în revista Propășirea; text accesat online via https://ro.wikisource.org/wiki/Istoria_unui_galben

BERCOVICI, Konrad, (1928). The story of the Gypsies. London: Johnathan Cape

CHELCU, Catalina (2015) Marturii Documentare Despre Robie in Moldova (1655-1670), articol publicat pe academia.edu; accesat via https://www.academia.edu/9283098/M%C4%83rturii_documentare_despre_robie_%C3%AEn_Moldova_1655-1670_

COLSON, Félix (1839). De l’état présent et de l’avenir des principautés de Moldavie et de Valachie. Paris.

CONSTANTIN, Florina  (2007) “Robia în pravilele româneşti ale secolului al XVII-lea. Îndreptarea Legii (1652)”. Revista Istorică, S.N., XX (2009), 1-2, p. 73-100.  

GRIGORE, Delia, (2001) ‘Curs de antropologie si folclor rrom / Introducere in studiul elementelor de cultura traditionala ale identitatii rrome contemporane‘, Bucuresti: Credis

GRIGORE, Delia, PETCUT, Petre, SANDU, Mariana (2003) Istoria si traditiile rromilor, Bucuresti: Editura Ro Media.

HANCOCK, Ian (1987), The Pariah Syndrome: An Account of Gypsy Slavery and Persecution, Tucson, AZ: Karoma Pub

KOGALNCEANU, Mihail (1891),Dezrobirea țiganilor, ștergerea privilegiilor boierești, emanciparea țăranilor’. Discurs rostit la 1/13 aprilie 1891 în ședința solemnă a Academiei Române organizată cu ocazia împlinirii a 25 de ani de la fondare; accesat via  https://ro.wikisource.org/wiki/Dezrobirea_%C8%9Biganilor,_%C8%99tergerea_privilegiilor_boiere%C8%99ti,_emanciparea_%C8%9B%C4%83ranilor

LECCA, Octav G. (1898), Istoria Tiganilor, Caransebes: Biblioteca Noastra

PETCUT, Petre (2002) Istoria Rromilor, Bucuresti: Ministerul Educatiei si Cercetarii;

lucrare accesata via

http://www.edu.ro/index.php?module=uploads&func=download&fileId=1626

POTRA, George (1939), Contributiuni la Istoricul Tiganilor din Romania, Bucuresti: Editura Fundatia Regala Carol I

REGNAULT, Elias (1855) ‘Histoire Politique et Sociale des Principautées Danubiennes’, Paris: Paulin et Le Chevalier

VAILLANT, J.A., (1857). Les Rômes: histoire vraie des vrais Bohémiens. Paris: Dentu and Cie.

 

ALTE DOCUMENTE

 

„Un rob țigan ca plată pentru pomelnic (document moldovenesc din 1562)”, accesat via

https://tiparituriromanesti.wordpress.com/2013/01/27/un-rob-tigan-ca-plata-pentru-pomelnic-document-din-1562/

[1]     Nascuta in sclavie in Bermuda la sfarsitul secolului al XIX-lea, Mary Prince publica in 1838 la Londra autobiografia sa, “The History of May Prince”, relatand abuzurile la care a fost supusa de catre stapanii sai.

[2]     Frederick Douglass, nascut in sclavie in Maryland in 1818, evadeaza in Nordul Statelor Unite in 1838; devine preot metodist si orator abolitionist si isi  publica in 1845 autobiografia: “ Narrative of the Life of Frederick Douglass, an American Slave”

[3]     |Solomon Northup, afro-american liber din Hebron, New York, este rapit si vandut in sclavie in 1841; regasindu-si libertatea de-abia in 1845. Cartea in care isi relateaza experienta in timpul anilor de sclavie “Twelve Years a Slave”, a fost ecranizata in 2013.

Similarităţi între robia romilor din România şi sclavia Afro-Americanilor din SUA

Articol de documentare, Raluca Enescu

Acest articol analizează comparativ sclavia rromilor în Principatele Române (Moldova și Țara Românească) și sclavia afro-americanilor în Statele Unite ale Americii. Aspectele luate în considerare sunt: originile și impactul economic al sclaviei, statutul legal al sclavilor și drepturile stăpânilor asupra acestora, comerțul cu sclavi și mișcarea aboliționistă.
Sclavia rromilor și a afro-americanilor au avut loc în contexte economice diferite; munca sclavilor a fost folosită în moduri diferite; dar statutul social al sclavului și experiența vieții de zi cu zi în sclavie se aseamănă în numeroase privințe.

Originile sclaviei

Continue reading

Robia romilor – legături cu prezentul

Articol de documentare, Raluca Enescu şi Alina Şerban

Rezumat: În acest articol discutăm și detaliem legătura dintre istoria sclaviei rromilor și marginalizarea rromilor din prezent, prin prisma unei cercetări întreprinse la sfârșitul anului 2015. Activiști, profesori și preoți ne-au detaliat cum și dacă este abordată istoria sclaviei rromilor în săli de clasa și curs, cum văd ei relațiile actuale dintre minoritari și majoritari și în ce măsură propriile experiențe reflectă istoria unei oprimări care se manifestă și astăzi.

Ce înseamnă sclavia rromilor astăzi? Ce cunosc românii despre această parte a trecutului lor? În ce măsură sclavia rromilor este discutată și cum este ea abordată în mediul academic, activist și bisericesc? Pornind de la acest tip de întrebări la sfârșitul anului 2015 am realizat mai multe interviuri cu profesori, activiști și preoți din zona București-Ilfov pentru o mică cercetare pilot privind modul în care sclavia rromilor este prezentă sau mai degrabă absentă din sălile de curs, din curiculă și din discuțiile noastre de zi cu zi.

Sistemul de învățământ și sclavia rromilor

În general sistemul de învățământ românesc constituie un spațiu unde absența discuțiilor despre sclavia rromilor și istoria rromilor este normalizată, minimalizată și perpetuată. Acest lucru se petrece pe mai multe paliere. Profesorii înșiși deseori nu au informațiile necesare și au fost la rândul lor formați într-un sistem caracterizat de această absență, inclusiv, de exemplu, în cazul profesorilor care au urmat Facultatea de Istorie, unde profesori absolvenți intervievați au povestit că sclavia rromilor a fost prezentată ca un fapt din trecut, fără un impact semnificativ asupra prezentului.

Atunci când profesorii intră în contact cu informații despre robia rromilor sau informații care îi pot conduce spre acest subiect, acest lucru se întamplă în mod indirect și deseori accidental.  F., profesor la o școală generală și doctor in istorie, a aflat mai multe despre istoria de oprimare a rromilor deoarece, interesat fiind de istoria evreilor, a urmat cursuri despre Holocaust, la care s-a discutat și despre Holocaustul rromilor, de la care a ajuns și la informații despre sclavie. C. este profesor universitar și predă relații internaționale, abordând în cadrul cursurilor sale informații privind primordial sclavia afro-americanilor în SUA și comerțul trans-atlantic cu sclavi și secundar informații privind sclavia rromilor; a devenit interesat de acest subiect studiind revolta înfrantă a sclavului Spartacus, în Imperiul Roman și felul în care în anumite contexte din secolul XX aceasta a fost politizată și folosită simbolic de anumite grupuri de stânga. În clasa a III-a a fost Încurajat de Învatator să citească nuvela lui Vasile Alecsandri “Vasile Porojan” (în care este vorba despre un sclav de pe moșia parinților autorului), dar altfel nu iși amintește nicio alta mențiune despre sclavia rromilor. J. a aflat despre sclavia rromilor ca adult, urmând cursuri de dezvoltare profesională prin Corpul Păcii, de la traineri occidentali. J. spune ca elevilor liceeni “nu le vorbește nimeni” despre istoria rromilor, tot așa cum nici ei nu i s-a vorbit vreodată. Dacă s-ar fi vorbit vreodată “a trecut pe lângă mine, nu mi-am dat seama că se vorbea” despre rromi. A., profesor universitar de istorie contemporană, nu își aduce aminte să i se fi vorbit vreodată la școală sau facultate despre această temă, cu excepția unei mențiuni în trecere despre abolirea sclaviei, în legătură cu mișcarea pașoptistă, o mențiune făcută de mai mulți profesori în cadrul interviurilor. D. menționează că istoria sclaviei a fost discutată în facultate, dar “Pur și simplu modul de abordare era totuși unul istoricist…adică cum au venit, care erau condițiile, fără însă a insista, deloc dacă stau bine și mă gândesc, asupra aspectelor de trăire,  sociale, culturale, ideea de discriminare nu apărea. Deci nu îmi amintesc să se fi discutat despre ideea că ar fi fost discriminați…istorie evenimențială…Astea-s datele și s-au dus…fără a intra în substratul problemelor, fără a explica niște cauze, niște consecințe”.

În același timp profesorii participă ei înșiși cel mai adesea la marginalizarea și absența sclaviei rromilor din curriculă. D., profesor universitar de istorie modernă și contemporană, al cărui domeniu de cercetare include secolele XVIII și XIX, afirmă că “prin disciplină, perioada de istorie pe care o predau, nu am avut tangență cu această problemă”; pe care nu a considerat-o în mod deosebit importantă, pentru că “în experiența mea nu am avut ocazia să constat, cel puțin în sistemul de învățământ -atenție aici- o discriminare a etniei rome.” I., profesor la un liceu prestigios din București afirmă că amintește, la oră, despre robia rromilor (insistând pe termenul “robie”, nu “sclavie”) atunci când discută despre structura statului medieval.; abordarea pe care I. o are in prezent la ora cu elevii este următoarea:  “Acuma, era robia rromilor, dar asta nu înseamnă că nu era dependență și în rândul românilor.”, precizând și că a cunoaște mai bine istoria sclaviei rromilor “Nu cred că ar avea o importanță deosebită.” S. consideră că rromii “fiind o categorie privită ca inferioară de-a lungul timpului și mult diferită, atunci nu a existat o curiozitate. Avem curiozitatea de a cunoaște istoria popoarelor mari, da? Ne place să aflăm lucruri despre istoria Franței, Germaniei, Angliei, Statelor Unite “. X. este de părere că subiectul se evită deoarece “profesorii sunt setați pe o abordare mai degrabă naționalistă- glorificarea trecutului”, opinie împărtășită și de C.

Reticența și respingerea fățişă a subiectului apar încă de la grădiniță. C. îmi povestește cu amuzament o întamplare din copilăria lui: la grădiniță, unuia dintre copii i se face dur observație de către doamna educatoare, pentru că a cântat, în clasa, “o manea… ceva cu ‘S-au emancipat țiganii‘. După care, micuții Șoimi ai Patriei sunt aliniați și obligați să cânte imnul: ‘Trei Culori Cunosc pe Lume’. C. vede în asta “o experiență politică”: “Trei culori” se cântă, “S-au emancipat țiganii” nu se cântă.

Profesorii își manifestă respingerea inclusiv prin discriminarea studenților rromi interesați de a-și afla trecutul și de a întreprinde cercetări în acest sens: J. îmi povestește de cazul unei masterande care prezintă o dizertație despre Holocaustul și deportarea rromilor: “În comisie alături de mine, care am fost îndrumătorul, se afla actualul decan al facultății (…). A fost o lucrare foarte bună. Eu am notat-o cu 10, ceea ce se întâmplă rar la mine, eu am fost întotdeauna mai exigent cu studenții rromi decât cu studenții nerromi, tocmai din dorința de a fi mai bine pregătiți și să nu se confrunte în viață cu bobârnace provenite din  superficialitatea lor. [Studenta] a făcut o lucrare foarte bună și acești doi colegi ai mei i-au zis: ”Ce domn’le, ce Holocaust, ce discriminare? Noi n-am făcut așa ceva.” ”Păi bine uite avem legi antidiscriminare, avem un…”. ”A, nu, asta așa pentru ochii Europei, dar la noi nu…” Pur și simplu i-au dat note mici…Pentru că era un subiect incomod. Cred că fata a luat la licență, cred că 8 sau 8.50, deși era o lucrare foarte, foarte bună. Erau lucrări din astea de 3 bani, care erau trei sferturi din ele copiate, și care primeau nota 10, dar erau subiecte pe care le luau din cărțile dumnealor sau din  cursurile dumnealor. Mă rog, n-am să uit lucrul ăsta și altele pe care, pur și simplu, colegii din  lumea academică le neagă.”

În același timp sunt profesori care predau și susțin introducerea de informații relevante privind sclavia rromilor sau de cursuri precum opționalele despre cultura și tradițiile rrome. Acești profesori se confruntă cu numeroase obstacole. Pe de o parte, N. activistă rromă care a lucrat în cadrul mai multor proiecte în mediul educațional, precizează că profesorii înșiși sunt separați și ierhizați între ei iar predarea acestui tip de materii/informații este asociată automat cu un statut profesoral de rangul doi. Acest lucru se întamplă cu atât mai mult cu cât mulți dintre acești profesori sunt rromi ei înșiși. Subiectul sclaviei rromilor și al abuzurilor suferite de rromi de-a lungul istoriei este prost văzut, consideră J.: “Da, de câte ori am încercat să discutăm în mediul academic despre Holocaustul rromilor, despre deportările rromilor, că a fost nu numai deportarea în Transnistria, a fost deportarea în Bărăgan. Despre rromii care au fost deportați în Bărăgan nu se vorbește. Au fost atâtea decizii politice care au vizat rromii, fără să-i întrebe nimeni și care i-a afectat dur: sedentarizarea forțată a rromilor, a celor care nu erau sedentarizați, limitarea posibilității de a-și studia și de a-și însuși limba, limitarea posibilităților de a-și dezvolta și perfecționa profesiile tradiționale, meseriile tradiționale, ș.a.m.d.” J. este, cel puțin într-o anumită măsură, marginalizat de istoricii români pentru că cercetează un subiect „tabu”: “Deocamdată nu m-a salutat niciunul, vă dați seama și nu cred că se va întâmpla lucrul ăsta. Toată lumea [spune]: ”Încă, dă și alte dovezi, dovezi, dovezi mai multe”. S., directorul român al unei școli cu elevi majoritar de etnie rromă, predă opționale similare și se implică în proiecte educaționale despre istoria și tradițiile rrome. De asemenea, el a avut și inițiativa de a preda același curs la cealaltă școală din localitate, unde numărul de rromi este relativ mic, “pentru că vroiam ca și consider necesar ca românii să cunoască bine, cât se poate de bine, istoria rromilor și elementele lor definitorii așa ca etnie, pentru că eu cred că dacă ar cunoaște mai bine, s-ar reduce starea de neacceptare sau de excludere a celuilalt”.

În același timp reacțiile elevilor și studenților au constituit un subiect central al interviurilor noastre. X. ne povestește că la elevii, puțini, de etnie rromă, observă “un fel de jenă” atunci când subiectul este deschis; iar de la români “o gamă largă de reacții”, incluzând reacții defensive sau de frondă. L., profesoară de științe politice, încearcă să deschidă subiectul pentru a discuta despre rasismul din prezent, și consideră că întalnește “destul de multă rezistență”; aceștia consideră că situația rromilor nu a fost neapărat mai grea decât a românilor din aceeași perioadă și au dubii față de datele istorice prezentate. Experiența lui S. este următoarea : “Elevii [rromi] sunt foarte interesați, discutăm bineînțeles despre perioada robiei și despre toată istoria lor, despre tradiții. A trebuit să învăț și eu și chiar am descoperit cu mare interes și înțelegi totul, înțelegi în toată complexitatea să zicem fenomenul excluziunii, anumite comportamente în public care sunt condamnate de majoritari, dar care după ce le înțelegi felul de a gândi și cutumele și valorile, atunci ajungi să le înțelegi foarte bine și să consideri că e pur și simplu o manifestare a diversității, care nu trebuie în niciun caz privită cu suspiciune.”  De la elevii români a primit, de asemenea, reacții pozitive: “A fost o reacție bună în sensul că erau curioși, erau și foarte mirați, încântați, adică ”chiar există o istorie a rromilor în primul rând?” s-au întrebat ei. ”Istoria rromilor?” Sigur ei chiar dacă nu au o țară proprie, pentru că un elev asociază poate în mod automat istoria unui popor cu istoria unei țări, și atunci a trebuit să lămurim un pic lucrurile că, deși nu au o țară a lor, sunt totuși un popor.” Pe de alta parte, și S. recunoaște că “și rromii manifestă reținere… aici e problema cunoașterii reciproce și acceptării reciproce la care mai avem foarte mult de lucru în toată societatea românească”. Problema sclaviei rromilor este atinsă uneori, la seminariile ținute de C.. Interesul studenților (în marea lor majoritate etnici români) este relativ scazut; cursul este opțional, și de multe ori este ales de către studenți pentru completarea numărului de credite sau “pentru că se potrivește în orar. Studenții de etnie rromă, relativ puțini, pe de altă parte, sunt interesați să participe și să fie ascultați de către colegii lor și inclusiv să lege informații de exemplu despre impactul comerțului trans-atlantic cu sclavi asupra statelor africane de experiența din România a sclaviei rrome.

Biserica Ortodoxă Română și sclavia rromilor

Biserica Ortodoxă Română a fost unul dintre cei trei principali deținători de sclavi rromi din istoria României, sub forma robilor mănăstirești, alături de stat (robii domnești) și marii moșieri (robii moșierești). Un spațiu important în care am încercat să pătrundem prin cercetarea noastră a fost Facultatea de Teologie din București și am discutat cu studenți, profesori sau preoți absolvenți ai acesteia. Și aici subiectul sclaviei rromilor este de asemenea puțin atins.
Părintele G., absolvent in anii ’90, spune că “Bineînțeles că nu s-a vorbit……și nu se vorbește. Nici în istoria pe care o fac elevii în clasele primare nu se amintește prea mult, poate în treacăt, să fie un pasaj acolo sau două…nu”. Părintele G. nu crede că ar fi putut deschide subiectul cu profesorii de la Teologie: “ Nu, cu siguranță nu. Nu ar fi fost foarte comod pentru ei să asculte, să primească, să accepte o poziție ca asta pentru că ei nu cunosc, n-au informații…. pe de altă parte au și rețineri în a accepta că Biserica, ca neamul românesc, despre care ei știu că este unul ospitalier, bun, blând, cel mai bun de pe pământ, ar fi putut să facă așa ceva, să îngăduie…e greu de acceptat lucrul acesta. Atunci vor găsi argumente să spună că nu e adevărat, că de fapt grecii erau cei care conduceau, că-i altcineva…cam așa pun problema.” P. spune că la cursurile de Istoria Bisericii Ortodoxe Române s-a discutat “foarte vag”; el aflând despre tema robiei mai multe prin intermediul unor slujbe organizate de Partida Romilor. Părintele H., absolvent al Seminarului Teologic înainte de Revoluție, nu ține minte să se fi vorbit niciodată. Despre robii mănăstirești spune că “nu știu, nu prea sunt în temă cu această situație.” A profitat Biserica Ortodoxă de pe urma muncii sclavilor? “Posibil să fi beneficiat dacă au muncit cu folos. Nu știu cât de exploatați să fi fost…interesant”.

P. este student rrom la teologie și nu împărtășește aceeași părere- consideră că deși nu a avut ocazia să afle foarte multe de la cursuri, ar putea să discute cu profesorii sau cu alți preoți despre acest subiect fără probleme.  P. a ales să studieze teologia datorită unui preot din satul natal, care i-a devenit mentor și l-a învățat să cânte. Pentru el, “Biserica Ortodoxă înseamnă… cam tot”. La întrebarea mea- dacă faptul de a afla (ipotetic) că strămoșii săi au fost robi mănăstirești i-ar schimba părerea despre Biserica Ortodoxă Română, răspunde negativ, după o lungă ezitare.

Singurul care își amintește discuții mai detaliate despre robii mănăstirești este M., absolvent recent și etnic român, care povestește că “Sigur că au fost niște discuții mai degrabă legate în primul rând de posibilitate. În istoria creștinismului, creștinismul a fost factorul decisiv pentru, să zicem așa, eliminarea sclaviei… Majoritatea creștinilor  [în antichitate] și-au eliberat sclavii, dar… la perioada statelor medievale și puțin după, cum se explică prezența robilor mănăstirești, adică cum se explică ca călugării, care sunt niște asceți, au robi? Explicația ține de structura sistemului bisericesco-politic medieval și centralitatea mănăstirilor în asigurarea finanțării acestor funcții sociale.” Pe de altă parte, M. nu își aduce aminte să se fi discutat despre condițiile de viață ale robilor mănăstirești sau despre felul în care erau tratați.: “Nu făcea parte din obiectul materiei respective”.

Perioada ulterioară abolirii sclaviei

Marginalizarea și oprimarea pot fi înțelese prin prisma istoriei, mult prea puțin cunoscute, a deceniilor post-sclavie:
“În urma propunerii companiei, s-a ordonat expulzarea tuturor caravanelor de țigani nomazi și vagabonzi din județul Cojocna. Alăturat acestei ordinațiuni, vă recercăm a lua imediat măsurile de expulzare a sus zișilor de pe teritoriul plasei Sarmas, respectiv a cercului notarial al d-voastre.
[…] Expulzarea o veți face prin șefii posturilor de jandarmi, până la hotarele plasei, constatând totodata dacă sus-zișii își pot averea mobilă (cai, căruțe, porci etc.) prin acte legale. În caz contrar se vor dresa acte legale (procese verbale) depozitând averea mobilă la primăriile comunale, cercetând pe stăpânul adevărat al acestora în termenul prescris de lege.
[…] Sub prevederile prezentului ordin cad toți acei indivizi care nu-și pot justifica prezența în comună și ocupațiunea lor, socotiți fiind ca vagabonzi și ca atare primejdioși siguranței statului și a comunei”. 

Textul acestei circulare datează din 1922; la 67 de ani după abolirea sclaviei rromilor, eliberare fără niciun fel de reparații pentru secolele de oprimare (stăpânii de sclavi, în schimb, fiind compensați!) și fără împroprietărirea foștilor sclavi cu pamânt sau alte modalități de a-și câștiga existența. Conform istoricului de etnie rromă Ian Hancock, unii foști sclavi “lipsiți de orice fel de bani și bunuri, neavând unde să meargă, s-au oferit foștilor stăpâni spre re-cumpărare”. Temându-se, pe de altă parte, de reinstaurarea sclaviei, o mare parte dintre foștii sclavi au căutat să plece cât mai departe de moșiile stăpânilor; trecând granița în Transilvania, Serbia sau Ungaria.

Abolirea sclaviei nu a însemnat încetarea persecuției și marginalizării rromilor. Combinația între discursul rasist dezumanizant care servise la justificarea sclaviei și sărăcia extremă în care se găseau foștii sclavi au contribuit, semnificativ, la menținerea unui sistem profund rasist. Marginalizați și priviți cu neîncredere de populația româna, și acuzați că, prin stilul de viață nomad și lipsa igienei, răspândesc epidemii, rromii erau adeseori alungați din satele în care încercau să se așeze și să lucreze ca meșteșugari sau muncitori zilieri. Lipsiți de mijloacele pentru a-și câstiga traiul, erau adeseori acuzați de mici furturi și înșelătorii. “Ei au fost eliberați dar, vedeți dumneavoastră, în 1856, dar eliberarea lor n-a însemnat și emanciparea lor.”, ne explică F. . “Eliberarea a însemnat “bună ziua, la revedere, poți să faci ce vrei”. Ori asta nu le-a asigurat integrarea. Din păcate, au ramas într-o zonă de așteptare, da, o zonă periferică social, fără să poată pătrunde în școli și din școli în societate- în administrație, cultură, învățământ, în meseriile… au continuat să trăiască din meseriile tradiționale: de căldărar, de spoitor, de cele pe care știm că le aveau în mod deosebit și când erau robi. Așa că emanciparea le-a dat posibilitatea să plece de pe moșia pe care erau prizonieri, dar nu le-a dat și o sansă de a se integra social.

Părintele G., preot de etnie rromă îmi povestește despre străbunicul său, care, asemenea bunicului lui P., a luptat în Armata Româna, dar în Primul Război Mondial. “Din partea tatălui știu că străbunicul… a venit de pe undeva de lângă Sighișoara, a venit aici peste munți fiindcă s-a înrolat în armată și a luptat în Războiul din 1916-1918 și i s-a promis și a primit un lot de pământ undeva lângă Urziceni, într-un sat, și acolo s-a stabilit. Mai departe de străbunicul nu cunosc.”. K., profesoară de etnie rromă, predă engleza la un liceu prestigios din București și alte cursuri în cadrul cărora a deschis, cu elevii, de mai multe ori, subiectul istoriei rromilor. Povestea familiei ei este aceeasi: “străbunicul meu a luptat în primul Război, imediat după dezrobire… cumva foarte mulți robi intrați într-o legalitate ilegală… adică erau liberi, dar îi gonea toată lumea de peste tot…foarte mulți țigani au văzut oportunitatea asta de a se împământeni undeva; gagii au proiecția asta despre țigani, că lor așa le place, că spiritul lor liber îi determină să nu poată, dom’le, să stea într-un loc… aiurea, rahat! Orice om, țigan, român, vrea un colțișor al lui, unde să pună capul noaptea pe pernă… Ei, și când țiganii pe care îi gonea lumea peste tot au văzut chestia asta cu războiul, și că primesc pământ dacă luptă și nu știu ce, s-au dus foarte mulți… străbunicu-meu avea în detașament foarte mulți tigani”.

Despre familia sa, J., profesor universitar de etnie rromă îmi povestește că au fost “fierari, atât pe linie paternă, cât și pe linie maternă. Toți au fost numai fierari în neamul nostru, de fapt este neamul fierarilor, cel care a avut cea mai mare contribuție la dezvoltarea agriculturii românești. Fierarii au fost cei care n-au inventat roata, dar au învelit-o cu fier, au învelit-o cu șină, au făcut butucul roții care nu exista, au început să facă unelte din fier, pentru că arau cu plugul de lemn, cu crengi agățate și agricultura a căpătat un alt avânt, de-asta și erau foarte căutați. Erau comunități care le ofereau rromilor fierari casă, le ofereau pământ numai ca să stea acolo și să aibă cine să le construiască căruțe, atelaje, docare, trăsuri, șarete șamd, și în același timp să deșire pare, să le îngrijească animalele, să le potcovească caii, boii, – boii sunt foarte greu de potcovit, trebuie o anumită măiestrie -, cine să le ascută plugurile, cine să le facă sape, cine să le facă lopeți, casmale, șamd., borâne, secerători și tot ce a însemnat inventarul agricol… Străbunii mei au făcut parte din primele opt familii care au întemeiat localitatea din care mă trag eu.

Q., absolvent al Facultății de Teologie ”Asta știu… I-au furat calul fratelui bunicii mele, și erau niste țigani, și i-au batut, și-au gasit calul la iarmaroc nu stiu unde. Asta e o poveste care mi s-a spus din familie. Deci la un moment dat a venit șatra, care venea în mod regulat, și când a venit șatra i-a dispărut calul lui nea’ Iulică. Și s-a dus nea’ Iulică nu știu unde, l-a chemat și pe tata lui tata, l-au prins pe ăla și l-au batut. … Furatul cailor e o chestie foarte gravă în universul țărănesc. Calul este- cum ar fi mașina. Știi, să-ți fure mașina înseamna să-ți fure și mijloacele de existență. Calul era… cu ăla arai, cu ăla făceai diverse, și atuncea na… Știi și expresia: te bate ca pe hoții de cai. Sigur, hoții de cai nu erau doar rromi, dar erau și rromi; și lor, în general, nu prea li se ierta asta.

Între trecutul sclaviei și prezent

Urmele trecului se regăsesc și astăzi în toate aspectele societății românești. Profesorii intervievați au indicat mai multe exemple de discriminare și marginalizare în mediul în care ei activează: sistemul de învățământ și din propria socializare timpurie.

F. s-a confruntat, de mai multe ori, cu părinți români care au cerut segregarea rromilor in clasă: “Rromii în general sunt percepuți în școală, poate și acum mai sunt, ca un lucru negativ. Un clișeu…. ‘La școala nu fac aia, sunt așa, și așa’; și atuncea și de acasă avem această presiune”. L. povestește că “în școala primară, elevii rromi stăteau în ultima bancă, și la un moment dat dispăreau de tot.”. I., profesor de istorie în București, amintește despre o comună din sudul României, prin care a trecut prin tinerețe; unul din satele care alcătuiau comuna avea o populație majoritar rromă, descendenți ai robilor de pe moșiile Cantacuzinilor: “Condițiile de viață, de comportament în satul respectiv erau mult mai rele decât în alte sate, unul la mână. Prezența la școală era mai mică (…). Încă asta prin anii ’75, 75-80, spun eu treaba asta. Ce o mai fi acum, nu mai știu. Dar atunci problemele cu frecvența la școală erau mai mari decât în astealalte două sate tot din comuna respectivă, aceeași zonă, dar numai că acolo erau majoritarii rromi.
P. consideră că acest fenomen este legat de sărăcia în care trăiesc multe familii de rromi: “e drept că există multe situații în care rromii sunt discriminați, fie numai pentru că sunt foarte multe persoane din comunitățile rrome foarte sărace, care de obicei sunt așezate la marginea orașului (…)…un licean rrom care trăiește într-un mediu de ăsta, dacă va ajunge la liceu, sigur că e puțin altfel decât ceilalți…pentru că el nu trăiește într-un apartament, el trăiește la casa cu lemne de foc sau făra lemne de foc, mai făcând focul sau mai nefăcând focul, însa de obicei copiii de genul ăsta nu prea ajung la liceu.
R., ONG-ist de etnie rromă, născut la rândul său într-o familie săracă, spune“E bun că li se spune”, “dar asta e componentă foarte mică din viața lor, deci deocamdată ei se confruntă cu totul alte probleme. Asta-i ultima problemă probabil pe lista lor.”, din cauza în principal a sărăciei extreme din prezent. Știu elevii din cartierul acesta sărac despre existența Sclaviei in Principatele Române? “Sunt mulți care nu știu tabla înmulțirii cu 2.”, îmi răspunde R.

Lui P., copiii îi adresau încă din școala generală apelative rasiste. Q. îmi povestește despre o colegă a lui din școala generală, “o fată foarte, foarte frumoasă… Cred că era cea mai frumoasă fată de la noi din generală”, a cărei mamă era de etnie rromă, în timp ce tatăl ei era român, ofițer de Securitate: “într-adevăr ea avea o poziție, adică acolo se vedeau niște prejudecăți… Adică dacă ea n-ar fi avut și partea asta de rrom în ea, ea ar fi fost mult mai respectată, deși taică-su avea o poziție în regimul comunist…[dar pentru că] maică-sa era de etnie rromă, da, cumva nu era chiar ok. Știu asta pentru că existau interdicții la a te duce cu acea fată, adică dacă ieșeai cu fata aia, lumea se uita într-un fel”. Lui Q., în copilărie, i s-a dat de înțeles că nu este bine să socializeze cu rromii “nu explicit, dar este o cultură în care era bine să nu te amesteci”. În copilăria lui, “era un trope comun ăsta că (…) fură copii, asta știu, deci asta când eram mic… ‘Dacă nu ești cuminte te dau la (ei)”.

În timp ce sclavii rromi ai mănăstirilor din Țările Române este un subiect evitat, abordat cu multă ezitare sau fățis contestat, religiozitatea rromilor constituie o preocupare pentru mai multe persoane intervievate de noi. Această preocupare nu este nouă, rromii fiind deseori judecați prin ochii majoritarilor ortodocși după cum înțelegeau aceștia obiceiurile, tradițiile și spiritualitatea rromă. În 1898, Octav G. Lecca scria:
Are acest popor o religiune proprie? Nu. (…) părăsind vechea patrie, au adus parte din moravurile și limba vechilor Indieni; însă despre religiune nici-o urmă. […] Ginta lor s-ar putea clasa în cercul cel mare al celor numiți “păgâni” nu în senzul de ne-creștini, ci în senzul de ne-credincioși. Căci dacă n-ar găsi o religiune în țara unde s-au stabilit, nu s-ar sili câtuși de puțin a-și forma una, nepăsători cum sânt mai ales în ce privește spiritul și credința”.
Istoricul Marian Zaloaga scrie despre zicalele românești “cu rost defăimător vis-a-vis de religia romilor”: “românii ridiculizau (ne)religiozitatea romilor [prin] anecdota conform căreia ‘țiganii’ și-ar fi mâncat biserica, pe care și-ar fi dorit-o a fi construită din slănină”. S. îmi atrage atenția că înrobirea creștinilor era considerată, în Evul Mediu, împotriva principiilor teologiei creștine. Deci, instituția sclaviei, și poziția mănăstirilor ortodoxe ca proprietari de sclavi este justificabilă cu prețul excluderii rromilor de la creștinism.

În cadrul interviurilor noastre am discutat și cu preoți români și rromi, care deserveau parohii cu diferite grade de diversitate etnică. În perioada în care ne desfășuram interviurile am aflat de o parohie din zona Bucureștiului unde o inițiativă de a include servicii religioase bilingve a fost atacată de enoriași și preotul paroh. Enoriașii și-au exprimat respingerea strigând mai multe lucruri rasiste și țipând că nu doresc rromi în biserică și nu doresc preoți rromi. În acest context ni s-a părut important să detaliem cum este acum înțeleasă religiozitatea rromilor și participarea acestora în viața parohiilor de către majoritari și preoți rromi deopotrivă.

Iar în cadrul discuțiilor noastre subiectul religiozității rromilor a fost din nou abordat. De exemplu, Părintele H. îmi povestește că rromii sunt, în experiența lui, credincioși, dar “ nu prea vin la Biserică, vin rar dar cred în Biserică foarte mulți dintre ei și apelează la preoți pentru anumite rugăciuni pe care le face Biserica”. Motivul, consideră el, constă în “firea lor schimbătoare… nu-s ei atât de statornici, la ei e problema de fire, de speța lor. Ei nu sunt statornici în atitudinea lor.”. Sărăcia și marginalizarea, la rândul lor, reprezintă factori care influențează excluziunea rromilor în cadrul Bisericii Ortodoxe. P. îmi povestește că “De obicei, și eu am problema asta la biserică, sunt unii care caută în gunoaie, care nu stiu ce și vin…sigur ca pentru oamenii, zic între ghilimele ’moderni’… îi deranjează, în sensul că vin murdari, miros, sunt o problemă pentru lumea modernă să zicem, însă niciodată nu i-am dat afară, adică ei stau acolo la ușă, mai cerșesc și le spunem ’nu stați jos, pentru că nu suntem la noi acasă să stăm jos în fața bisericii, să stai în fund; nu, stăm frumos în picioare că toți oamenii stau în picioare’. Le dăm sfaturi și vorbim cu ei și le dăm acolo după slujbă o prescure sau pâine sau împărțeli sau unii sunt mai îndrăzneți și zic ‘hai, dă-mi și mie un prosop sau nu știu ce’, dar le dăm. Însă cei mai mulți preferă să-i gonească pentru că, vezi vorbim de integrare, nu reușesc să se integreze – măi, dacă toți vin spălați, curați, aranjați, mă duc și eu așa la biserică – e drept, mulți dintre ei vin doar să cerșească și atuncea într-adevăr apare problema asta. Probabil că un preot se cam satură să zică oamenii “uite părinte, vin ăștia nespălați și stau în spate și miros urât și nu ne place”.
La biserica la care slujește, părintele G. spune, în timpul Liturghiei “Pe ostașii români si rromi căzuți pe câmpurile de luptă pentru apărarea țării, să-i pomenească Domnul Dumnezeu întru împarația Sa”. Are binecuvantarea Episcopului, “un om, să zic, deschis la minte care a înțeles că fiecare neam are dreptul legitim de a fi chemat să se roage, să strige pe Dumnezeu în limba maternă, limba părinților, strămoșilor lui”, dar înfruntă în mod regulat fronda enoriașilor: “Chiar aici … la Biserică… un tânăr…se întampla chiar de 1 Decembrie sau de Sf. Andrei într-un an, auzind că îi pomeneasc și pe eroii români și rromi, a avut o privire dezaprobatoare. Am văzut și după slujbă l-am abordat și nu avea o argumentare foarte clară. S-a legat de faptul că noi rromii am făcut de râs țara și că nu participăm în nici un fel la binele obștesc al țării, civic ca să zic așa și că avem foarte multe neputințe, păcate și…M-am apărat bineînțeles dar i-am răspuns în același ton și asta nu mă onoreaza deloc, un pic m-am aprins așa…și i-am spus că românii în general nu cunosc istoria noastră, nu stiu mai nimic despre noi dar mulți foarte ușor ne judecă…. tânărul de care v-am spus că era supărat am înțeles că simpatiza…era adept al ideilor Noii Drepte și al unora din Mișcarea Legionară, idei care nu au nimic rău să zicem la o primă vedere și sunt luate ele în sine – să slujești neamul și credința e frumos… Problema apare când este exclusivist și susține, apară neamul în dauna altui neam, atunci apar problemele. Am avut la Biserica unde slujesc acum… o doamnă care m-a întrebat – și era supărată – m-a întrebat de ce pomenesc eu și poporul rrom la slujbă; i-am explicat că e datoria mea, că nu o fac de capul meu și că am binecuvântare pentru asta de la Episcop și atâta timp cât Episcopul, care mi-a dat binecuvântarea, nu mi-a ridicat, nu m-a oprit de la asta, eu n-o să mă opresc indiferent care ar fi reacțiile.”

În același timp apartenența la alt cult religios decât cel ortodox al unei comunități rrome este remarcată și asociată cu aspecte negative. De exemplu I., profesor de istorie, povestește despre o experiență din trecut în care a observat o comunitate rromă unde „Prezența la școală era mai mică, ba mai mult decât atât mai alunecaseră și cu orientare dintr-astea religioase, credința majoritară era cea penticostală.

Unul dintre subiectele care au apărut în acest context în conversațiile cu profesorii, activiștii și preoții implicați în cercetare a fost modul în care oprimarea din trecut și prezent a rromilor afectează identificarea și auto-identificarea acestora ca rromi și posibilitatea de cunoaștere sau asumare a trecutului propriei familii.  “Ar fi posibil pentru o persoana de etnie rromă, din prezent, să își cerceteze și să afle istoria propriei familii?” l-am intrebat pe F., profesor de istorie și cultura rromilor. “Rromii nu ar avea niciun fel de răspuns. Pentru că ei nu au acte- mulți dintre ei nici în ziua de azi nu au acte, nu au o identitate scrisă, deci răspunsul la toate întrebările acestea se rezumă la istoria orală. Mai departe de bunicul nu exista nimic- este un hău, nu există rădăcini și un arbore genealogic destul de stufos. Așa cum nu există nici la români, de altfel. Dar la rromi cu atât mai puțin; nu există niciun fel de informații despre… nimic despre părinți, bunici, cine au fost, ce ocupații au avut, cu cine s-au căsătorit… De unde să aibă acte?Existența lor nu este marcată prin nimic.”
J.este implicat în cercetări despre “o serie de mari personalități ale vieții culturale și politice românești despre care am așa slabe informații, intuiții că ar aparține etniei rrome”. Despre sine, spune că “mi-am asumat etnicitatea încă din adolescență. De pe la 16 ani mi-am pus problema: cine sunt, de unde vin și încotro merg?”, dar în jurul său observă că subiectul este de multe ori tabu: “Toți au vrut să uite și probabil că asta le-a asigurat perenitatea în istorie, faptul că au vrut să uite ce a fost urât în viața lor, sau ce a fost foarte urât în viața lor. Și-au elaborat strategii ale sărăciei și ale marginalizării, strategii doar de supraviețuire. La rromi, conceptul esențial a fost ‘să trăim astăzi, să ne fie bine astăzi și mâine vom vedea’ ”. Adeseori, din teama de a fi discriminați, spune J., mulți rromi preferă încă să își ascundă originile: “Foarte puțini au venit și mi-au spus lucrul ăsta: ’Știi, frate, și eu sunt, dar asta-i viața, asta-i situația, socrii nu știu, copiii nu știu’ ș.a.m.d. Puțini. Cel mult soția știe sau soțul, că sunt și femei rrome. Foarte mulți, dacă ne uităm prin țară, [sunt] profesori de matematică și profesori de română.” iar pe de altă parte “studenții… mie nu mi-au părut nici măcar studenții rromi, nu mi-au părut foarte interesați de perioada robiei.”
F. este doctor în istorie și profesor român la o școală generală, unde “există o puternică comunitate rromă, care nu se recunoaște în totalitate, dar care este vizibilă tocmai prin tradiții”. A predat, timp de mai mulți ani, un curs opțional de istorie și tradiții rrome. “L-am predat la clasa copiilor rromi, tocmai pe principiul că i-ar interesa foarte mult”, îmi povestește. “Au descoperit cu surprindere, unii dintre ei, momente din timpul sclaviei și din tipul istoriei rromilor. Surpriza a fost că de fapt pe foarte puțini i-a interesat istoria rromilor, pentru că ei mai degrabă voiau să- cum să facă să nu mai fie rromi- decât să facă ceva ca să fie și mai tare rromi. Eu le-am dezvaluit, cu ajutorul manualului, tradiții, neamuri de rromi, sărbători, și alte elemente specifice culturii rrome, dar asta nu-i atrăgea într-un mod deosebit- sigur, se recunoșteau undeva, “eu sunt ursar, eu sunt căldărar, eu fac așa, eu fac așa”, dar mai degrabă ei voiau să nu mai fie; să se asimileze ca să dispară, și să dispară și etichetarea, marginalizarea- pentru că există o etichetare: ’ești rrom, ești într-un anumit fel’.

Evident, majoritarii la rândul lor se poziționează în diferite feluri față de propriul grup etnic, față de istoria sclaviei și marginalizării rromilor și față de modul în care propria viață a fost determinată de relațiile dintre cele două grupuri etnice. Pe lângă reacții de minimalizare sau negare a diferite aspecte ale istoriei oprimării rromilor, care se întrevăd și din prima parte a articolului de față, un subiect dificil de abordat este modul în care fiecare majoritar își înțelege poziția în societatea românească în contextul unei istorii neasumate și a marginalizării prezente a persoanelor rrome.

Pentru unii, avantajele avute ca majoritar sunt evidente “Ca majoritar, ai acces la anumite resurse, la anumite spații… Iar asta este construit pe oprimarea minoritarilor”, spune de exemplu L. și precizează foarte clar: „Ce putem noi face e să vorbim despre experiența noastră, nu ca ce putem, ce-avem obligația să facem e să vorbim despre experiența noastră de majoritari și cum contribuim noi la asta, și e destul de ușor s-o faci doar că trebuie să mai și vrei.”. Pe de altă parte, I. nu consideră că ar fi avut parte de vreun avantaj sau privilegiu. Diferența dintre experiența sa de viața și cea a foștilor colegi de școală rromi, rămași toată viața în satul natal, la munca câmpului, este, din punctul său de vedere, doar una de efort individual. Q. consideră ca problema este greșit pusă: “Eu văd un mare pericol în felul în care se discută acum în ceea ce se numește postcolonial studies și în felul în care se pune problema, mai ales în mediul anglo-saxon, cu privire la, să zicem așa, eliberarea de privilegii și cumva compensarea situațiilor anterioare nejuste.

Alți profesori consideră că marginalizarea și rasismul nu au existat și nu au avut nici un fel de relevanță în propria socializare, iar problemele actuale se datorează […] . T., copilărind în anii ’50 în cartierul Foișor, cu prietene și colege de școală rrome și evreice, iar mai apoi predând istoria într-o comună cu o însemnată populație rromă, a avut o experiență diferită: “ [la școală]n-am simțit [existența discriminării], eu ca participantă la proces, în calitate de copil, elevă, eram egală cu toată lumea”. La îndemnul învățătoarei, T. a facut alfabetizare cu “niște femei… adulte… care trebuiau să se angajeze; multe dintre dintre ele erau țigănci… mă duceam cu tot dragul și le ajutam să învețe să scrie și să citească… Ele aveau copii, și copiii sesizau la mame tenacitatea, efortul pe care îl făceau… problema e că nu exista tradiția, nu exista experiența muncii intelectuale…”. Mai târziu, ca profesoară la liceu, T. povestește că “Era o atmosferă, după părerea mea, mult diferită de ce se întâmplă în zilele noastre. În ce sens? În sensul că nu existau diferențe între oameni, și nu erau concentrați într-o anumită zonă, erau împrăștiați în toată comuna, aveau respect [pentru] unii, ca [pentru] și ceilalți, fără diferențe și fără etichetări. Eu n-am simțit în toți acești doi ani niciun fel de animozități în rândul localnicilor, indiferent de etnie…. dimpotriva, exista fraternitate”. În ziua de azi, consideră ea, “libertatea a fost rău înțeleasă… faptul că multă vreme au fost marginalizați, prin instrucție sumară sau chiar absența ei, au făcut să o simtă, această marginalizare, iar acum încearcă să ștearga diferențele printr-un aplomb care depășește aplombul bunei cuviințe; nu la toți… la o mare parte dintre cei tineri”. În același timp L., profesoară universitară, consideră că este vorba de un rasism instituționalizat „începând, sigur, din clasa .. din școala primară, când colegii mei rromi ajungeau în ultima bancă și la un moment dat dispăreau de tot. Noi nu am avut, doar din când în când, colegi rromi.”, realitate care ulterior a fost analizată „Clar nu am sesizat, clar e o evaluare pe care am ajuns s-o fac mult mai târziu, sigur, când am început să-mi pun anumite probleme, să am discuții, să-mi dau seama că asta era o practică, la vremea respectivă și îmi imaginez că și în continuare. Era o segregare care se întampla pe vremea aia, și care continuă, inclusiv acum când avem discuția la care revenim cu locurile rezervate pentru rromi în universități”.

Evitarea subiectului de către profesori este și acum înteles drept un dat pur și simplu, iar schimbarea situației este în special prezentată drept responsabilitatea persoanelor rrome. F. este de părere că “nu a fost prioritar. Rromii nu au fost un motiv de emancipare sau de studii. Rromii au fost o categorie neglijată și autoneglijată. Rromii nu au făcut o presiune, nu și-au manifestat interesul să fie studiați- ’studiați-ne și pe noi, suntem aicea, suntem vizibili’… N-a existat nici o cerere, dar nici o ofertă”. L. consideră că este vorba despre rasism instituționalizat „eu cred că cadrele didactice au mare responsabilitate în direcția asta”, iar cu privire la rezistența sau indiferența pe care studenții români o au față de discutarea sclaviei sau oprimarea din trecut și prezent a rromilor, precizează „Și o expresie a cât de în noi este rasismul e că nu există nicio discuție despre asta, sunt foarte rare în universități discuțiile astea și, da, nu știu, am asistat la ore unde se discuta despre rasism și studenții nu au nicio reacție, ceea ce mie îmi spune că nu au o reacție pentru că nu s-au gândit niciodată la asta în termenii ăia”, subliniind „obstacolul care e rasismul din noi toți, și reacțiile stereotipe din partea studenților, care au devenit un stereotip”.

Concluzii

Subiectul sclaviei rromilor și în general istoria marginalizării persoanelor rrome și oprimarea pe care persoanele rrome o trăiesc în prezent în societatea românească sunt subiecte interconectate și deopotrivă ignorate și contestate de către majoritari. Asumarea răspunderii pentru schimbarea curriculei în școală sau asumarea trecutului sclavilor rromi mănăstirești rămân dificil de atins iar istoria continuă a marginalizării rromilor din România este minimalizată în școli, în facultăți, în biserici și în modul în care majoritarii își înțeleg propriile experiențe de viață. Toți acești factori contribuie la respingerea demersurilor care doresc să lege trecutul de prezent.
Profesorii, preoții sau activiștii care încearcă să aducă aceste subiecte în prim-plan, cu atât mai mult persoanele rrome, se lovesc de rezistență, ignorare sau ostilitate fățișă. În continuare supra-responsabilizarea persoanelor rrome marginalizate, negarea propriei poziții avantajoase și minimalizarea diferitelor aspecte legate de oprimarea minorității rrome de către majoritarii români constituie reacții des exprimate.

 

BIBLIOGRAFIE

ACHIM, Viorel (2004), The Roma in Romanian History, Central European University Press

HANCOCK, Ian (1987), The Pariah Syndrome: An Account of Gypsy Slavery and Persecution, Tucson, AZ: Karoma Pub

LECCA, Octav G. (1898), Istoria Tiganilor, Caransebes: Biblioteca Noastra

NASTASA, Lucian si VARGA, Andreea (2001), Minorităţi etnoculturale. Mărturii documentare. Ţiganii din România, Cluj: CRDE

ZALOAGA, Marian (2015) Romii in cultura saseasca in secolele al XVIII-lea si al XIX-lea’, Cluj: ISPMN

 

Alte documente

Sorin Sandu- „Nu vrem tigani in biserica!”, articol de blog, accesat via https://sorinsan.wordpress.com/2015/11/30/nu-vrem-tigani-in-biserica-noastra/