Robia romilor – legături cu prezentul

Articol de documentare, Raluca Enescu şi Alina Şerban

Rezumat: În acest articol discutăm și detaliem legătura dintre istoria sclaviei rromilor și marginalizarea rromilor din prezent, prin prisma unei cercetări întreprinse la sfârșitul anului 2015. Activiști, profesori și preoți ne-au detaliat cum și dacă este abordată istoria sclaviei rromilor în săli de clasa și curs, cum văd ei relațiile actuale dintre minoritari și majoritari și în ce măsură propriile experiențe reflectă istoria unei oprimări care se manifestă și astăzi.

Ce înseamnă sclavia rromilor astăzi? Ce cunosc românii despre această parte a trecutului lor? În ce măsură sclavia rromilor este discutată și cum este ea abordată în mediul academic, activist și bisericesc? Pornind de la acest tip de întrebări la sfârșitul anului 2015 am realizat mai multe interviuri cu profesori, activiști și preoți din zona București-Ilfov pentru o mică cercetare pilot privind modul în care sclavia rromilor este prezentă sau mai degrabă absentă din sălile de curs, din curiculă și din discuțiile noastre de zi cu zi.

Sistemul de învățământ și sclavia rromilor

În general sistemul de învățământ românesc constituie un spațiu unde absența discuțiilor despre sclavia rromilor și istoria rromilor este normalizată, minimalizată și perpetuată. Acest lucru se petrece pe mai multe paliere. Profesorii înșiși deseori nu au informațiile necesare și au fost la rândul lor formați într-un sistem caracterizat de această absență, inclusiv, de exemplu, în cazul profesorilor care au urmat Facultatea de Istorie, unde profesori absolvenți intervievați au povestit că sclavia rromilor a fost prezentată ca un fapt din trecut, fără un impact semnificativ asupra prezentului.

Atunci când profesorii intră în contact cu informații despre robia rromilor sau informații care îi pot conduce spre acest subiect, acest lucru se întamplă în mod indirect și deseori accidental.  F., profesor la o școală generală și doctor in istorie, a aflat mai multe despre istoria de oprimare a rromilor deoarece, interesat fiind de istoria evreilor, a urmat cursuri despre Holocaust, la care s-a discutat și despre Holocaustul rromilor, de la care a ajuns și la informații despre sclavie. C. este profesor universitar și predă relații internaționale, abordând în cadrul cursurilor sale informații privind primordial sclavia afro-americanilor în SUA și comerțul trans-atlantic cu sclavi și secundar informații privind sclavia rromilor; a devenit interesat de acest subiect studiind revolta înfrantă a sclavului Spartacus, în Imperiul Roman și felul în care în anumite contexte din secolul XX aceasta a fost politizată și folosită simbolic de anumite grupuri de stânga. În clasa a III-a a fost Încurajat de Învatator să citească nuvela lui Vasile Alecsandri “Vasile Porojan” (în care este vorba despre un sclav de pe moșia parinților autorului), dar altfel nu iși amintește nicio alta mențiune despre sclavia rromilor. J. a aflat despre sclavia rromilor ca adult, urmând cursuri de dezvoltare profesională prin Corpul Păcii, de la traineri occidentali. J. spune ca elevilor liceeni “nu le vorbește nimeni” despre istoria rromilor, tot așa cum nici ei nu i s-a vorbit vreodată. Dacă s-ar fi vorbit vreodată “a trecut pe lângă mine, nu mi-am dat seama că se vorbea” despre rromi. A., profesor universitar de istorie contemporană, nu își aduce aminte să i se fi vorbit vreodată la școală sau facultate despre această temă, cu excepția unei mențiuni în trecere despre abolirea sclaviei, în legătură cu mișcarea pașoptistă, o mențiune făcută de mai mulți profesori în cadrul interviurilor. D. menționează că istoria sclaviei a fost discutată în facultate, dar “Pur și simplu modul de abordare era totuși unul istoricist…adică cum au venit, care erau condițiile, fără însă a insista, deloc dacă stau bine și mă gândesc, asupra aspectelor de trăire,  sociale, culturale, ideea de discriminare nu apărea. Deci nu îmi amintesc să se fi discutat despre ideea că ar fi fost discriminați…istorie evenimențială…Astea-s datele și s-au dus…fără a intra în substratul problemelor, fără a explica niște cauze, niște consecințe”.

În același timp profesorii participă ei înșiși cel mai adesea la marginalizarea și absența sclaviei rromilor din curriculă. D., profesor universitar de istorie modernă și contemporană, al cărui domeniu de cercetare include secolele XVIII și XIX, afirmă că “prin disciplină, perioada de istorie pe care o predau, nu am avut tangență cu această problemă”; pe care nu a considerat-o în mod deosebit importantă, pentru că “în experiența mea nu am avut ocazia să constat, cel puțin în sistemul de învățământ -atenție aici- o discriminare a etniei rome.” I., profesor la un liceu prestigios din București afirmă că amintește, la oră, despre robia rromilor (insistând pe termenul “robie”, nu “sclavie”) atunci când discută despre structura statului medieval.; abordarea pe care I. o are in prezent la ora cu elevii este următoarea:  “Acuma, era robia rromilor, dar asta nu înseamnă că nu era dependență și în rândul românilor.”, precizând și că a cunoaște mai bine istoria sclaviei rromilor “Nu cred că ar avea o importanță deosebită.” S. consideră că rromii “fiind o categorie privită ca inferioară de-a lungul timpului și mult diferită, atunci nu a existat o curiozitate. Avem curiozitatea de a cunoaște istoria popoarelor mari, da? Ne place să aflăm lucruri despre istoria Franței, Germaniei, Angliei, Statelor Unite “. X. este de părere că subiectul se evită deoarece “profesorii sunt setați pe o abordare mai degrabă naționalistă- glorificarea trecutului”, opinie împărtășită și de C.

Reticența și respingerea fățişă a subiectului apar încă de la grădiniță. C. îmi povestește cu amuzament o întamplare din copilăria lui: la grădiniță, unuia dintre copii i se face dur observație de către doamna educatoare, pentru că a cântat, în clasa, “o manea… ceva cu ‘S-au emancipat țiganii‘. După care, micuții Șoimi ai Patriei sunt aliniați și obligați să cânte imnul: ‘Trei Culori Cunosc pe Lume’. C. vede în asta “o experiență politică”: “Trei culori” se cântă, “S-au emancipat țiganii” nu se cântă.

Profesorii își manifestă respingerea inclusiv prin discriminarea studenților rromi interesați de a-și afla trecutul și de a întreprinde cercetări în acest sens: J. îmi povestește de cazul unei masterande care prezintă o dizertație despre Holocaustul și deportarea rromilor: “În comisie alături de mine, care am fost îndrumătorul, se afla actualul decan al facultății (…). A fost o lucrare foarte bună. Eu am notat-o cu 10, ceea ce se întâmplă rar la mine, eu am fost întotdeauna mai exigent cu studenții rromi decât cu studenții nerromi, tocmai din dorința de a fi mai bine pregătiți și să nu se confrunte în viață cu bobârnace provenite din  superficialitatea lor. [Studenta] a făcut o lucrare foarte bună și acești doi colegi ai mei i-au zis: ”Ce domn’le, ce Holocaust, ce discriminare? Noi n-am făcut așa ceva.” ”Păi bine uite avem legi antidiscriminare, avem un…”. ”A, nu, asta așa pentru ochii Europei, dar la noi nu…” Pur și simplu i-au dat note mici…Pentru că era un subiect incomod. Cred că fata a luat la licență, cred că 8 sau 8.50, deși era o lucrare foarte, foarte bună. Erau lucrări din astea de 3 bani, care erau trei sferturi din ele copiate, și care primeau nota 10, dar erau subiecte pe care le luau din cărțile dumnealor sau din  cursurile dumnealor. Mă rog, n-am să uit lucrul ăsta și altele pe care, pur și simplu, colegii din  lumea academică le neagă.”

În același timp sunt profesori care predau și susțin introducerea de informații relevante privind sclavia rromilor sau de cursuri precum opționalele despre cultura și tradițiile rrome. Acești profesori se confruntă cu numeroase obstacole. Pe de o parte, N. activistă rromă care a lucrat în cadrul mai multor proiecte în mediul educațional, precizează că profesorii înșiși sunt separați și ierhizați între ei iar predarea acestui tip de materii/informații este asociată automat cu un statut profesoral de rangul doi. Acest lucru se întamplă cu atât mai mult cu cât mulți dintre acești profesori sunt rromi ei înșiși. Subiectul sclaviei rromilor și al abuzurilor suferite de rromi de-a lungul istoriei este prost văzut, consideră J.: “Da, de câte ori am încercat să discutăm în mediul academic despre Holocaustul rromilor, despre deportările rromilor, că a fost nu numai deportarea în Transnistria, a fost deportarea în Bărăgan. Despre rromii care au fost deportați în Bărăgan nu se vorbește. Au fost atâtea decizii politice care au vizat rromii, fără să-i întrebe nimeni și care i-a afectat dur: sedentarizarea forțată a rromilor, a celor care nu erau sedentarizați, limitarea posibilității de a-și studia și de a-și însuși limba, limitarea posibilităților de a-și dezvolta și perfecționa profesiile tradiționale, meseriile tradiționale, ș.a.m.d.” J. este, cel puțin într-o anumită măsură, marginalizat de istoricii români pentru că cercetează un subiect „tabu”: “Deocamdată nu m-a salutat niciunul, vă dați seama și nu cred că se va întâmpla lucrul ăsta. Toată lumea [spune]: ”Încă, dă și alte dovezi, dovezi, dovezi mai multe”. S., directorul român al unei școli cu elevi majoritar de etnie rromă, predă opționale similare și se implică în proiecte educaționale despre istoria și tradițiile rrome. De asemenea, el a avut și inițiativa de a preda același curs la cealaltă școală din localitate, unde numărul de rromi este relativ mic, “pentru că vroiam ca și consider necesar ca românii să cunoască bine, cât se poate de bine, istoria rromilor și elementele lor definitorii așa ca etnie, pentru că eu cred că dacă ar cunoaște mai bine, s-ar reduce starea de neacceptare sau de excludere a celuilalt”.

În același timp reacțiile elevilor și studenților au constituit un subiect central al interviurilor noastre. X. ne povestește că la elevii, puțini, de etnie rromă, observă “un fel de jenă” atunci când subiectul este deschis; iar de la români “o gamă largă de reacții”, incluzând reacții defensive sau de frondă. L., profesoară de științe politice, încearcă să deschidă subiectul pentru a discuta despre rasismul din prezent, și consideră că întalnește “destul de multă rezistență”; aceștia consideră că situația rromilor nu a fost neapărat mai grea decât a românilor din aceeași perioadă și au dubii față de datele istorice prezentate. Experiența lui S. este următoarea : “Elevii [rromi] sunt foarte interesați, discutăm bineînțeles despre perioada robiei și despre toată istoria lor, despre tradiții. A trebuit să învăț și eu și chiar am descoperit cu mare interes și înțelegi totul, înțelegi în toată complexitatea să zicem fenomenul excluziunii, anumite comportamente în public care sunt condamnate de majoritari, dar care după ce le înțelegi felul de a gândi și cutumele și valorile, atunci ajungi să le înțelegi foarte bine și să consideri că e pur și simplu o manifestare a diversității, care nu trebuie în niciun caz privită cu suspiciune.”  De la elevii români a primit, de asemenea, reacții pozitive: “A fost o reacție bună în sensul că erau curioși, erau și foarte mirați, încântați, adică ”chiar există o istorie a rromilor în primul rând?” s-au întrebat ei. ”Istoria rromilor?” Sigur ei chiar dacă nu au o țară proprie, pentru că un elev asociază poate în mod automat istoria unui popor cu istoria unei țări, și atunci a trebuit să lămurim un pic lucrurile că, deși nu au o țară a lor, sunt totuși un popor.” Pe de alta parte, și S. recunoaște că “și rromii manifestă reținere… aici e problema cunoașterii reciproce și acceptării reciproce la care mai avem foarte mult de lucru în toată societatea românească”. Problema sclaviei rromilor este atinsă uneori, la seminariile ținute de C.. Interesul studenților (în marea lor majoritate etnici români) este relativ scazut; cursul este opțional, și de multe ori este ales de către studenți pentru completarea numărului de credite sau “pentru că se potrivește în orar. Studenții de etnie rromă, relativ puțini, pe de altă parte, sunt interesați să participe și să fie ascultați de către colegii lor și inclusiv să lege informații de exemplu despre impactul comerțului trans-atlantic cu sclavi asupra statelor africane de experiența din România a sclaviei rrome.

Biserica Ortodoxă Română și sclavia rromilor

Biserica Ortodoxă Română a fost unul dintre cei trei principali deținători de sclavi rromi din istoria României, sub forma robilor mănăstirești, alături de stat (robii domnești) și marii moșieri (robii moșierești). Un spațiu important în care am încercat să pătrundem prin cercetarea noastră a fost Facultatea de Teologie din București și am discutat cu studenți, profesori sau preoți absolvenți ai acesteia. Și aici subiectul sclaviei rromilor este de asemenea puțin atins.
Părintele G., absolvent in anii ’90, spune că “Bineînțeles că nu s-a vorbit……și nu se vorbește. Nici în istoria pe care o fac elevii în clasele primare nu se amintește prea mult, poate în treacăt, să fie un pasaj acolo sau două…nu”. Părintele G. nu crede că ar fi putut deschide subiectul cu profesorii de la Teologie: “ Nu, cu siguranță nu. Nu ar fi fost foarte comod pentru ei să asculte, să primească, să accepte o poziție ca asta pentru că ei nu cunosc, n-au informații…. pe de altă parte au și rețineri în a accepta că Biserica, ca neamul românesc, despre care ei știu că este unul ospitalier, bun, blând, cel mai bun de pe pământ, ar fi putut să facă așa ceva, să îngăduie…e greu de acceptat lucrul acesta. Atunci vor găsi argumente să spună că nu e adevărat, că de fapt grecii erau cei care conduceau, că-i altcineva…cam așa pun problema.” P. spune că la cursurile de Istoria Bisericii Ortodoxe Române s-a discutat “foarte vag”; el aflând despre tema robiei mai multe prin intermediul unor slujbe organizate de Partida Romilor. Părintele H., absolvent al Seminarului Teologic înainte de Revoluție, nu ține minte să se fi vorbit niciodată. Despre robii mănăstirești spune că “nu știu, nu prea sunt în temă cu această situație.” A profitat Biserica Ortodoxă de pe urma muncii sclavilor? “Posibil să fi beneficiat dacă au muncit cu folos. Nu știu cât de exploatați să fi fost…interesant”.

P. este student rrom la teologie și nu împărtășește aceeași părere- consideră că deși nu a avut ocazia să afle foarte multe de la cursuri, ar putea să discute cu profesorii sau cu alți preoți despre acest subiect fără probleme.  P. a ales să studieze teologia datorită unui preot din satul natal, care i-a devenit mentor și l-a învățat să cânte. Pentru el, “Biserica Ortodoxă înseamnă… cam tot”. La întrebarea mea- dacă faptul de a afla (ipotetic) că strămoșii săi au fost robi mănăstirești i-ar schimba părerea despre Biserica Ortodoxă Română, răspunde negativ, după o lungă ezitare.

Singurul care își amintește discuții mai detaliate despre robii mănăstirești este M., absolvent recent și etnic român, care povestește că “Sigur că au fost niște discuții mai degrabă legate în primul rând de posibilitate. În istoria creștinismului, creștinismul a fost factorul decisiv pentru, să zicem așa, eliminarea sclaviei… Majoritatea creștinilor  [în antichitate] și-au eliberat sclavii, dar… la perioada statelor medievale și puțin după, cum se explică prezența robilor mănăstirești, adică cum se explică ca călugării, care sunt niște asceți, au robi? Explicația ține de structura sistemului bisericesco-politic medieval și centralitatea mănăstirilor în asigurarea finanțării acestor funcții sociale.” Pe de altă parte, M. nu își aduce aminte să se fi discutat despre condițiile de viață ale robilor mănăstirești sau despre felul în care erau tratați.: “Nu făcea parte din obiectul materiei respective”.

Perioada ulterioară abolirii sclaviei

Marginalizarea și oprimarea pot fi înțelese prin prisma istoriei, mult prea puțin cunoscute, a deceniilor post-sclavie:
“În urma propunerii companiei, s-a ordonat expulzarea tuturor caravanelor de țigani nomazi și vagabonzi din județul Cojocna. Alăturat acestei ordinațiuni, vă recercăm a lua imediat măsurile de expulzare a sus zișilor de pe teritoriul plasei Sarmas, respectiv a cercului notarial al d-voastre.
[…] Expulzarea o veți face prin șefii posturilor de jandarmi, până la hotarele plasei, constatând totodata dacă sus-zișii își pot averea mobilă (cai, căruțe, porci etc.) prin acte legale. În caz contrar se vor dresa acte legale (procese verbale) depozitând averea mobilă la primăriile comunale, cercetând pe stăpânul adevărat al acestora în termenul prescris de lege.
[…] Sub prevederile prezentului ordin cad toți acei indivizi care nu-și pot justifica prezența în comună și ocupațiunea lor, socotiți fiind ca vagabonzi și ca atare primejdioși siguranței statului și a comunei”. 

Textul acestei circulare datează din 1922; la 67 de ani după abolirea sclaviei rromilor, eliberare fără niciun fel de reparații pentru secolele de oprimare (stăpânii de sclavi, în schimb, fiind compensați!) și fără împroprietărirea foștilor sclavi cu pamânt sau alte modalități de a-și câștiga existența. Conform istoricului de etnie rromă Ian Hancock, unii foști sclavi “lipsiți de orice fel de bani și bunuri, neavând unde să meargă, s-au oferit foștilor stăpâni spre re-cumpărare”. Temându-se, pe de altă parte, de reinstaurarea sclaviei, o mare parte dintre foștii sclavi au căutat să plece cât mai departe de moșiile stăpânilor; trecând granița în Transilvania, Serbia sau Ungaria.

Abolirea sclaviei nu a însemnat încetarea persecuției și marginalizării rromilor. Combinația între discursul rasist dezumanizant care servise la justificarea sclaviei și sărăcia extremă în care se găseau foștii sclavi au contribuit, semnificativ, la menținerea unui sistem profund rasist. Marginalizați și priviți cu neîncredere de populația româna, și acuzați că, prin stilul de viață nomad și lipsa igienei, răspândesc epidemii, rromii erau adeseori alungați din satele în care încercau să se așeze și să lucreze ca meșteșugari sau muncitori zilieri. Lipsiți de mijloacele pentru a-și câstiga traiul, erau adeseori acuzați de mici furturi și înșelătorii. “Ei au fost eliberați dar, vedeți dumneavoastră, în 1856, dar eliberarea lor n-a însemnat și emanciparea lor.”, ne explică F. . “Eliberarea a însemnat “bună ziua, la revedere, poți să faci ce vrei”. Ori asta nu le-a asigurat integrarea. Din păcate, au ramas într-o zonă de așteptare, da, o zonă periferică social, fără să poată pătrunde în școli și din școli în societate- în administrație, cultură, învățământ, în meseriile… au continuat să trăiască din meseriile tradiționale: de căldărar, de spoitor, de cele pe care știm că le aveau în mod deosebit și când erau robi. Așa că emanciparea le-a dat posibilitatea să plece de pe moșia pe care erau prizonieri, dar nu le-a dat și o sansă de a se integra social.

Părintele G., preot de etnie rromă îmi povestește despre străbunicul său, care, asemenea bunicului lui P., a luptat în Armata Româna, dar în Primul Război Mondial. “Din partea tatălui știu că străbunicul… a venit de pe undeva de lângă Sighișoara, a venit aici peste munți fiindcă s-a înrolat în armată și a luptat în Războiul din 1916-1918 și i s-a promis și a primit un lot de pământ undeva lângă Urziceni, într-un sat, și acolo s-a stabilit. Mai departe de străbunicul nu cunosc.”. K., profesoară de etnie rromă, predă engleza la un liceu prestigios din București și alte cursuri în cadrul cărora a deschis, cu elevii, de mai multe ori, subiectul istoriei rromilor. Povestea familiei ei este aceeasi: “străbunicul meu a luptat în primul Război, imediat după dezrobire… cumva foarte mulți robi intrați într-o legalitate ilegală… adică erau liberi, dar îi gonea toată lumea de peste tot…foarte mulți țigani au văzut oportunitatea asta de a se împământeni undeva; gagii au proiecția asta despre țigani, că lor așa le place, că spiritul lor liber îi determină să nu poată, dom’le, să stea într-un loc… aiurea, rahat! Orice om, țigan, român, vrea un colțișor al lui, unde să pună capul noaptea pe pernă… Ei, și când țiganii pe care îi gonea lumea peste tot au văzut chestia asta cu războiul, și că primesc pământ dacă luptă și nu știu ce, s-au dus foarte mulți… străbunicu-meu avea în detașament foarte mulți tigani”.

Despre familia sa, J., profesor universitar de etnie rromă îmi povestește că au fost “fierari, atât pe linie paternă, cât și pe linie maternă. Toți au fost numai fierari în neamul nostru, de fapt este neamul fierarilor, cel care a avut cea mai mare contribuție la dezvoltarea agriculturii românești. Fierarii au fost cei care n-au inventat roata, dar au învelit-o cu fier, au învelit-o cu șină, au făcut butucul roții care nu exista, au început să facă unelte din fier, pentru că arau cu plugul de lemn, cu crengi agățate și agricultura a căpătat un alt avânt, de-asta și erau foarte căutați. Erau comunități care le ofereau rromilor fierari casă, le ofereau pământ numai ca să stea acolo și să aibă cine să le construiască căruțe, atelaje, docare, trăsuri, șarete șamd, și în același timp să deșire pare, să le îngrijească animalele, să le potcovească caii, boii, – boii sunt foarte greu de potcovit, trebuie o anumită măiestrie -, cine să le ascută plugurile, cine să le facă sape, cine să le facă lopeți, casmale, șamd., borâne, secerători și tot ce a însemnat inventarul agricol… Străbunii mei au făcut parte din primele opt familii care au întemeiat localitatea din care mă trag eu.

Q., absolvent al Facultății de Teologie ”Asta știu… I-au furat calul fratelui bunicii mele, și erau niste țigani, și i-au batut, și-au gasit calul la iarmaroc nu stiu unde. Asta e o poveste care mi s-a spus din familie. Deci la un moment dat a venit șatra, care venea în mod regulat, și când a venit șatra i-a dispărut calul lui nea’ Iulică. Și s-a dus nea’ Iulică nu știu unde, l-a chemat și pe tata lui tata, l-au prins pe ăla și l-au batut. … Furatul cailor e o chestie foarte gravă în universul țărănesc. Calul este- cum ar fi mașina. Știi, să-ți fure mașina înseamna să-ți fure și mijloacele de existență. Calul era… cu ăla arai, cu ăla făceai diverse, și atuncea na… Știi și expresia: te bate ca pe hoții de cai. Sigur, hoții de cai nu erau doar rromi, dar erau și rromi; și lor, în general, nu prea li se ierta asta.

Între trecutul sclaviei și prezent

Urmele trecului se regăsesc și astăzi în toate aspectele societății românești. Profesorii intervievați au indicat mai multe exemple de discriminare și marginalizare în mediul în care ei activează: sistemul de învățământ și din propria socializare timpurie.

F. s-a confruntat, de mai multe ori, cu părinți români care au cerut segregarea rromilor in clasă: “Rromii în general sunt percepuți în școală, poate și acum mai sunt, ca un lucru negativ. Un clișeu…. ‘La școala nu fac aia, sunt așa, și așa’; și atuncea și de acasă avem această presiune”. L. povestește că “în școala primară, elevii rromi stăteau în ultima bancă, și la un moment dat dispăreau de tot.”. I., profesor de istorie în București, amintește despre o comună din sudul României, prin care a trecut prin tinerețe; unul din satele care alcătuiau comuna avea o populație majoritar rromă, descendenți ai robilor de pe moșiile Cantacuzinilor: “Condițiile de viață, de comportament în satul respectiv erau mult mai rele decât în alte sate, unul la mână. Prezența la școală era mai mică (…). Încă asta prin anii ’75, 75-80, spun eu treaba asta. Ce o mai fi acum, nu mai știu. Dar atunci problemele cu frecvența la școală erau mai mari decât în astealalte două sate tot din comuna respectivă, aceeași zonă, dar numai că acolo erau majoritarii rromi.
P. consideră că acest fenomen este legat de sărăcia în care trăiesc multe familii de rromi: “e drept că există multe situații în care rromii sunt discriminați, fie numai pentru că sunt foarte multe persoane din comunitățile rrome foarte sărace, care de obicei sunt așezate la marginea orașului (…)…un licean rrom care trăiește într-un mediu de ăsta, dacă va ajunge la liceu, sigur că e puțin altfel decât ceilalți…pentru că el nu trăiește într-un apartament, el trăiește la casa cu lemne de foc sau făra lemne de foc, mai făcând focul sau mai nefăcând focul, însa de obicei copiii de genul ăsta nu prea ajung la liceu.
R., ONG-ist de etnie rromă, născut la rândul său într-o familie săracă, spune“E bun că li se spune”, “dar asta e componentă foarte mică din viața lor, deci deocamdată ei se confruntă cu totul alte probleme. Asta-i ultima problemă probabil pe lista lor.”, din cauza în principal a sărăciei extreme din prezent. Știu elevii din cartierul acesta sărac despre existența Sclaviei in Principatele Române? “Sunt mulți care nu știu tabla înmulțirii cu 2.”, îmi răspunde R.

Lui P., copiii îi adresau încă din școala generală apelative rasiste. Q. îmi povestește despre o colegă a lui din școala generală, “o fată foarte, foarte frumoasă… Cred că era cea mai frumoasă fată de la noi din generală”, a cărei mamă era de etnie rromă, în timp ce tatăl ei era român, ofițer de Securitate: “într-adevăr ea avea o poziție, adică acolo se vedeau niște prejudecăți… Adică dacă ea n-ar fi avut și partea asta de rrom în ea, ea ar fi fost mult mai respectată, deși taică-su avea o poziție în regimul comunist…[dar pentru că] maică-sa era de etnie rromă, da, cumva nu era chiar ok. Știu asta pentru că existau interdicții la a te duce cu acea fată, adică dacă ieșeai cu fata aia, lumea se uita într-un fel”. Lui Q., în copilărie, i s-a dat de înțeles că nu este bine să socializeze cu rromii “nu explicit, dar este o cultură în care era bine să nu te amesteci”. În copilăria lui, “era un trope comun ăsta că (…) fură copii, asta știu, deci asta când eram mic… ‘Dacă nu ești cuminte te dau la (ei)”.

În timp ce sclavii rromi ai mănăstirilor din Țările Române este un subiect evitat, abordat cu multă ezitare sau fățis contestat, religiozitatea rromilor constituie o preocupare pentru mai multe persoane intervievate de noi. Această preocupare nu este nouă, rromii fiind deseori judecați prin ochii majoritarilor ortodocși după cum înțelegeau aceștia obiceiurile, tradițiile și spiritualitatea rromă. În 1898, Octav G. Lecca scria:
Are acest popor o religiune proprie? Nu. (…) părăsind vechea patrie, au adus parte din moravurile și limba vechilor Indieni; însă despre religiune nici-o urmă. […] Ginta lor s-ar putea clasa în cercul cel mare al celor numiți “păgâni” nu în senzul de ne-creștini, ci în senzul de ne-credincioși. Căci dacă n-ar găsi o religiune în țara unde s-au stabilit, nu s-ar sili câtuși de puțin a-și forma una, nepăsători cum sânt mai ales în ce privește spiritul și credința”.
Istoricul Marian Zaloaga scrie despre zicalele românești “cu rost defăimător vis-a-vis de religia romilor”: “românii ridiculizau (ne)religiozitatea romilor [prin] anecdota conform căreia ‘țiganii’ și-ar fi mâncat biserica, pe care și-ar fi dorit-o a fi construită din slănină”. S. îmi atrage atenția că înrobirea creștinilor era considerată, în Evul Mediu, împotriva principiilor teologiei creștine. Deci, instituția sclaviei, și poziția mănăstirilor ortodoxe ca proprietari de sclavi este justificabilă cu prețul excluderii rromilor de la creștinism.

În cadrul interviurilor noastre am discutat și cu preoți români și rromi, care deserveau parohii cu diferite grade de diversitate etnică. În perioada în care ne desfășuram interviurile am aflat de o parohie din zona Bucureștiului unde o inițiativă de a include servicii religioase bilingve a fost atacată de enoriași și preotul paroh. Enoriașii și-au exprimat respingerea strigând mai multe lucruri rasiste și țipând că nu doresc rromi în biserică și nu doresc preoți rromi. În acest context ni s-a părut important să detaliem cum este acum înțeleasă religiozitatea rromilor și participarea acestora în viața parohiilor de către majoritari și preoți rromi deopotrivă.

Iar în cadrul discuțiilor noastre subiectul religiozității rromilor a fost din nou abordat. De exemplu, Părintele H. îmi povestește că rromii sunt, în experiența lui, credincioși, dar “ nu prea vin la Biserică, vin rar dar cred în Biserică foarte mulți dintre ei și apelează la preoți pentru anumite rugăciuni pe care le face Biserica”. Motivul, consideră el, constă în “firea lor schimbătoare… nu-s ei atât de statornici, la ei e problema de fire, de speța lor. Ei nu sunt statornici în atitudinea lor.”. Sărăcia și marginalizarea, la rândul lor, reprezintă factori care influențează excluziunea rromilor în cadrul Bisericii Ortodoxe. P. îmi povestește că “De obicei, și eu am problema asta la biserică, sunt unii care caută în gunoaie, care nu stiu ce și vin…sigur ca pentru oamenii, zic între ghilimele ’moderni’… îi deranjează, în sensul că vin murdari, miros, sunt o problemă pentru lumea modernă să zicem, însă niciodată nu i-am dat afară, adică ei stau acolo la ușă, mai cerșesc și le spunem ’nu stați jos, pentru că nu suntem la noi acasă să stăm jos în fața bisericii, să stai în fund; nu, stăm frumos în picioare că toți oamenii stau în picioare’. Le dăm sfaturi și vorbim cu ei și le dăm acolo după slujbă o prescure sau pâine sau împărțeli sau unii sunt mai îndrăzneți și zic ‘hai, dă-mi și mie un prosop sau nu știu ce’, dar le dăm. Însă cei mai mulți preferă să-i gonească pentru că, vezi vorbim de integrare, nu reușesc să se integreze – măi, dacă toți vin spălați, curați, aranjați, mă duc și eu așa la biserică – e drept, mulți dintre ei vin doar să cerșească și atuncea într-adevăr apare problema asta. Probabil că un preot se cam satură să zică oamenii “uite părinte, vin ăștia nespălați și stau în spate și miros urât și nu ne place”.
La biserica la care slujește, părintele G. spune, în timpul Liturghiei “Pe ostașii români si rromi căzuți pe câmpurile de luptă pentru apărarea țării, să-i pomenească Domnul Dumnezeu întru împarația Sa”. Are binecuvantarea Episcopului, “un om, să zic, deschis la minte care a înțeles că fiecare neam are dreptul legitim de a fi chemat să se roage, să strige pe Dumnezeu în limba maternă, limba părinților, strămoșilor lui”, dar înfruntă în mod regulat fronda enoriașilor: “Chiar aici … la Biserică… un tânăr…se întampla chiar de 1 Decembrie sau de Sf. Andrei într-un an, auzind că îi pomeneasc și pe eroii români și rromi, a avut o privire dezaprobatoare. Am văzut și după slujbă l-am abordat și nu avea o argumentare foarte clară. S-a legat de faptul că noi rromii am făcut de râs țara și că nu participăm în nici un fel la binele obștesc al țării, civic ca să zic așa și că avem foarte multe neputințe, păcate și…M-am apărat bineînțeles dar i-am răspuns în același ton și asta nu mă onoreaza deloc, un pic m-am aprins așa…și i-am spus că românii în general nu cunosc istoria noastră, nu stiu mai nimic despre noi dar mulți foarte ușor ne judecă…. tânărul de care v-am spus că era supărat am înțeles că simpatiza…era adept al ideilor Noii Drepte și al unora din Mișcarea Legionară, idei care nu au nimic rău să zicem la o primă vedere și sunt luate ele în sine – să slujești neamul și credința e frumos… Problema apare când este exclusivist și susține, apară neamul în dauna altui neam, atunci apar problemele. Am avut la Biserica unde slujesc acum… o doamnă care m-a întrebat – și era supărată – m-a întrebat de ce pomenesc eu și poporul rrom la slujbă; i-am explicat că e datoria mea, că nu o fac de capul meu și că am binecuvântare pentru asta de la Episcop și atâta timp cât Episcopul, care mi-a dat binecuvântarea, nu mi-a ridicat, nu m-a oprit de la asta, eu n-o să mă opresc indiferent care ar fi reacțiile.”

În același timp apartenența la alt cult religios decât cel ortodox al unei comunități rrome este remarcată și asociată cu aspecte negative. De exemplu I., profesor de istorie, povestește despre o experiență din trecut în care a observat o comunitate rromă unde „Prezența la școală era mai mică, ba mai mult decât atât mai alunecaseră și cu orientare dintr-astea religioase, credința majoritară era cea penticostală.

Unul dintre subiectele care au apărut în acest context în conversațiile cu profesorii, activiștii și preoții implicați în cercetare a fost modul în care oprimarea din trecut și prezent a rromilor afectează identificarea și auto-identificarea acestora ca rromi și posibilitatea de cunoaștere sau asumare a trecutului propriei familii.  “Ar fi posibil pentru o persoana de etnie rromă, din prezent, să își cerceteze și să afle istoria propriei familii?” l-am intrebat pe F., profesor de istorie și cultura rromilor. “Rromii nu ar avea niciun fel de răspuns. Pentru că ei nu au acte- mulți dintre ei nici în ziua de azi nu au acte, nu au o identitate scrisă, deci răspunsul la toate întrebările acestea se rezumă la istoria orală. Mai departe de bunicul nu exista nimic- este un hău, nu există rădăcini și un arbore genealogic destul de stufos. Așa cum nu există nici la români, de altfel. Dar la rromi cu atât mai puțin; nu există niciun fel de informații despre… nimic despre părinți, bunici, cine au fost, ce ocupații au avut, cu cine s-au căsătorit… De unde să aibă acte?Existența lor nu este marcată prin nimic.”
J.este implicat în cercetări despre “o serie de mari personalități ale vieții culturale și politice românești despre care am așa slabe informații, intuiții că ar aparține etniei rrome”. Despre sine, spune că “mi-am asumat etnicitatea încă din adolescență. De pe la 16 ani mi-am pus problema: cine sunt, de unde vin și încotro merg?”, dar în jurul său observă că subiectul este de multe ori tabu: “Toți au vrut să uite și probabil că asta le-a asigurat perenitatea în istorie, faptul că au vrut să uite ce a fost urât în viața lor, sau ce a fost foarte urât în viața lor. Și-au elaborat strategii ale sărăciei și ale marginalizării, strategii doar de supraviețuire. La rromi, conceptul esențial a fost ‘să trăim astăzi, să ne fie bine astăzi și mâine vom vedea’ ”. Adeseori, din teama de a fi discriminați, spune J., mulți rromi preferă încă să își ascundă originile: “Foarte puțini au venit și mi-au spus lucrul ăsta: ’Știi, frate, și eu sunt, dar asta-i viața, asta-i situația, socrii nu știu, copiii nu știu’ ș.a.m.d. Puțini. Cel mult soția știe sau soțul, că sunt și femei rrome. Foarte mulți, dacă ne uităm prin țară, [sunt] profesori de matematică și profesori de română.” iar pe de altă parte “studenții… mie nu mi-au părut nici măcar studenții rromi, nu mi-au părut foarte interesați de perioada robiei.”
F. este doctor în istorie și profesor român la o școală generală, unde “există o puternică comunitate rromă, care nu se recunoaște în totalitate, dar care este vizibilă tocmai prin tradiții”. A predat, timp de mai mulți ani, un curs opțional de istorie și tradiții rrome. “L-am predat la clasa copiilor rromi, tocmai pe principiul că i-ar interesa foarte mult”, îmi povestește. “Au descoperit cu surprindere, unii dintre ei, momente din timpul sclaviei și din tipul istoriei rromilor. Surpriza a fost că de fapt pe foarte puțini i-a interesat istoria rromilor, pentru că ei mai degrabă voiau să- cum să facă să nu mai fie rromi- decât să facă ceva ca să fie și mai tare rromi. Eu le-am dezvaluit, cu ajutorul manualului, tradiții, neamuri de rromi, sărbători, și alte elemente specifice culturii rrome, dar asta nu-i atrăgea într-un mod deosebit- sigur, se recunoșteau undeva, “eu sunt ursar, eu sunt căldărar, eu fac așa, eu fac așa”, dar mai degrabă ei voiau să nu mai fie; să se asimileze ca să dispară, și să dispară și etichetarea, marginalizarea- pentru că există o etichetare: ’ești rrom, ești într-un anumit fel’.

Evident, majoritarii la rândul lor se poziționează în diferite feluri față de propriul grup etnic, față de istoria sclaviei și marginalizării rromilor și față de modul în care propria viață a fost determinată de relațiile dintre cele două grupuri etnice. Pe lângă reacții de minimalizare sau negare a diferite aspecte ale istoriei oprimării rromilor, care se întrevăd și din prima parte a articolului de față, un subiect dificil de abordat este modul în care fiecare majoritar își înțelege poziția în societatea românească în contextul unei istorii neasumate și a marginalizării prezente a persoanelor rrome.

Pentru unii, avantajele avute ca majoritar sunt evidente “Ca majoritar, ai acces la anumite resurse, la anumite spații… Iar asta este construit pe oprimarea minoritarilor”, spune de exemplu L. și precizează foarte clar: „Ce putem noi face e să vorbim despre experiența noastră, nu ca ce putem, ce-avem obligația să facem e să vorbim despre experiența noastră de majoritari și cum contribuim noi la asta, și e destul de ușor s-o faci doar că trebuie să mai și vrei.”. Pe de altă parte, I. nu consideră că ar fi avut parte de vreun avantaj sau privilegiu. Diferența dintre experiența sa de viața și cea a foștilor colegi de școală rromi, rămași toată viața în satul natal, la munca câmpului, este, din punctul său de vedere, doar una de efort individual. Q. consideră ca problema este greșit pusă: “Eu văd un mare pericol în felul în care se discută acum în ceea ce se numește postcolonial studies și în felul în care se pune problema, mai ales în mediul anglo-saxon, cu privire la, să zicem așa, eliberarea de privilegii și cumva compensarea situațiilor anterioare nejuste.

Alți profesori consideră că marginalizarea și rasismul nu au existat și nu au avut nici un fel de relevanță în propria socializare, iar problemele actuale se datorează […] . T., copilărind în anii ’50 în cartierul Foișor, cu prietene și colege de școală rrome și evreice, iar mai apoi predând istoria într-o comună cu o însemnată populație rromă, a avut o experiență diferită: “ [la școală]n-am simțit [existența discriminării], eu ca participantă la proces, în calitate de copil, elevă, eram egală cu toată lumea”. La îndemnul învățătoarei, T. a facut alfabetizare cu “niște femei… adulte… care trebuiau să se angajeze; multe dintre dintre ele erau țigănci… mă duceam cu tot dragul și le ajutam să învețe să scrie și să citească… Ele aveau copii, și copiii sesizau la mame tenacitatea, efortul pe care îl făceau… problema e că nu exista tradiția, nu exista experiența muncii intelectuale…”. Mai târziu, ca profesoară la liceu, T. povestește că “Era o atmosferă, după părerea mea, mult diferită de ce se întâmplă în zilele noastre. În ce sens? În sensul că nu existau diferențe între oameni, și nu erau concentrați într-o anumită zonă, erau împrăștiați în toată comuna, aveau respect [pentru] unii, ca [pentru] și ceilalți, fără diferențe și fără etichetări. Eu n-am simțit în toți acești doi ani niciun fel de animozități în rândul localnicilor, indiferent de etnie…. dimpotriva, exista fraternitate”. În ziua de azi, consideră ea, “libertatea a fost rău înțeleasă… faptul că multă vreme au fost marginalizați, prin instrucție sumară sau chiar absența ei, au făcut să o simtă, această marginalizare, iar acum încearcă să ștearga diferențele printr-un aplomb care depășește aplombul bunei cuviințe; nu la toți… la o mare parte dintre cei tineri”. În același timp L., profesoară universitară, consideră că este vorba de un rasism instituționalizat „începând, sigur, din clasa .. din școala primară, când colegii mei rromi ajungeau în ultima bancă și la un moment dat dispăreau de tot. Noi nu am avut, doar din când în când, colegi rromi.”, realitate care ulterior a fost analizată „Clar nu am sesizat, clar e o evaluare pe care am ajuns s-o fac mult mai târziu, sigur, când am început să-mi pun anumite probleme, să am discuții, să-mi dau seama că asta era o practică, la vremea respectivă și îmi imaginez că și în continuare. Era o segregare care se întampla pe vremea aia, și care continuă, inclusiv acum când avem discuția la care revenim cu locurile rezervate pentru rromi în universități”.

Evitarea subiectului de către profesori este și acum înteles drept un dat pur și simplu, iar schimbarea situației este în special prezentată drept responsabilitatea persoanelor rrome. F. este de părere că “nu a fost prioritar. Rromii nu au fost un motiv de emancipare sau de studii. Rromii au fost o categorie neglijată și autoneglijată. Rromii nu au făcut o presiune, nu și-au manifestat interesul să fie studiați- ’studiați-ne și pe noi, suntem aicea, suntem vizibili’… N-a existat nici o cerere, dar nici o ofertă”. L. consideră că este vorba despre rasism instituționalizat „eu cred că cadrele didactice au mare responsabilitate în direcția asta”, iar cu privire la rezistența sau indiferența pe care studenții români o au față de discutarea sclaviei sau oprimarea din trecut și prezent a rromilor, precizează „Și o expresie a cât de în noi este rasismul e că nu există nicio discuție despre asta, sunt foarte rare în universități discuțiile astea și, da, nu știu, am asistat la ore unde se discuta despre rasism și studenții nu au nicio reacție, ceea ce mie îmi spune că nu au o reacție pentru că nu s-au gândit niciodată la asta în termenii ăia”, subliniind „obstacolul care e rasismul din noi toți, și reacțiile stereotipe din partea studenților, care au devenit un stereotip”.

Concluzii

Subiectul sclaviei rromilor și în general istoria marginalizării persoanelor rrome și oprimarea pe care persoanele rrome o trăiesc în prezent în societatea românească sunt subiecte interconectate și deopotrivă ignorate și contestate de către majoritari. Asumarea răspunderii pentru schimbarea curriculei în școală sau asumarea trecutului sclavilor rromi mănăstirești rămân dificil de atins iar istoria continuă a marginalizării rromilor din România este minimalizată în școli, în facultăți, în biserici și în modul în care majoritarii își înțeleg propriile experiențe de viață. Toți acești factori contribuie la respingerea demersurilor care doresc să lege trecutul de prezent.
Profesorii, preoții sau activiștii care încearcă să aducă aceste subiecte în prim-plan, cu atât mai mult persoanele rrome, se lovesc de rezistență, ignorare sau ostilitate fățișă. În continuare supra-responsabilizarea persoanelor rrome marginalizate, negarea propriei poziții avantajoase și minimalizarea diferitelor aspecte legate de oprimarea minorității rrome de către majoritarii români constituie reacții des exprimate.

 

BIBLIOGRAFIE

ACHIM, Viorel (2004), The Roma in Romanian History, Central European University Press

HANCOCK, Ian (1987), The Pariah Syndrome: An Account of Gypsy Slavery and Persecution, Tucson, AZ: Karoma Pub

LECCA, Octav G. (1898), Istoria Tiganilor, Caransebes: Biblioteca Noastra

NASTASA, Lucian si VARGA, Andreea (2001), Minorităţi etnoculturale. Mărturii documentare. Ţiganii din România, Cluj: CRDE

ZALOAGA, Marian (2015) Romii in cultura saseasca in secolele al XVIII-lea si al XIX-lea’, Cluj: ISPMN

 

Alte documente

Sorin Sandu- „Nu vrem tigani in biserica!”, articol de blog, accesat via https://sorinsan.wordpress.com/2015/11/30/nu-vrem-tigani-in-biserica-noastra/

Posted in Uncategorized and tagged , , , , .