Similarităţi între robia romilor din România şi sclavia Afro-Americanilor din SUA

Articol de documentare, Raluca Enescu

Acest articol analizează comparativ sclavia rromilor în Principatele Române (Moldova și Țara Românească) și sclavia afro-americanilor în Statele Unite ale Americii. Aspectele luate în considerare sunt: originile și impactul economic al sclaviei, statutul legal al sclavilor și drepturile stăpânilor asupra acestora, comerțul cu sclavi și mișcarea aboliționistă.
Sclavia rromilor și a afro-americanilor au avut loc în contexte economice diferite; munca sclavilor a fost folosită în moduri diferite; dar statutul social al sclavului și experiența vieții de zi cu zi în sclavie se aseamănă în numeroase privințe.

Originile sclaviei

          Foarte puțin este cunoscut, în prezent, despre originile sclaviei rromilor în țările române; deoarece nu avem niciun fel de mărturii documentare despre existența etnicilor rromi pe teritoriul actualei Românii precedând instituția sclaviei. Goniți din India de invazia lui Mahmoud Ghazni, numeroase grupuri de rromi s-au îndreptat către Persia, iar de acolo unii dintre aceștia au călătorit către Europa și Imperiul Bizantin. Rromii din Bizanț adoptă religia ortodoxă, dar sunt marginalizați de populație- denumirea de athiganoi- a nu se atinge a dat în limba româna termenul de “țigan”- și exploatați ca sclavi ai statului. În România, rromii au intrat, se pare, odata cu tătarii. Este posibil ca ei să fi fost sclavi ai tătarilor înaintea înrobirii de către români, în secolul al XIV-lea. Este foarte posibil ca sclavia rromilor să pre-dateze intrarea lor în România.
Sclavia afro-americanilor, în SUA, pe de altă parte, își are originile strâns legate de cele ale colonialismului și capitalismului de la începutul perioadei moderne. Primii sclavi de origine africană ajunși pe actualul teritoriu al SUA au fost aduși în 1565 în colonia San Miguel de Guadalpe (actualul teritoriu al Carolinei de Sud), fondată de exploratorul spaniol Lucas Vasquez de Ayllon. În coloniile Marii Britanii de pe actualul teritoriu al SUA, munca sclavilor de origine africană a început să fie folosită în secolul al XVII-lea. Majoritatea sclavilor nu au fost aduși direct din Africa, ci din coloniile caraibiene, unde erau deja exploatați ca sclavi ai britanicilor. Istoria lor este strâns legată de a comerțului trans-Atlantic cu sclavi. Primele persoane răpite din Africa ajunse în Virginia la începutul secolului al XVII-lea aveau statutul de “indentured servants”- obligate să își plătească drumul către Lumea Nouă cu un numar fix de ani de muncă, urmați de libertate; o parte dintre acestea au fost condamnate la servitute pe viata pentru încercări de a fugi de la stăpân (ceea ce servitorilor europeni nu li s-a întâmplat niciodată).
O economie agrară medievală tranziționând către modernitate, cum era cea din Țările Române, și una colonialistă, cum era cea din țările din Vestul Europei- bazată pe cucerirea și exploatarea economică sistematică a unui teritoriu în beneficiul metropolei, implică moduri diferite de producție, din care rezultă structuri economico-sociale diferite.
În țările române medievale, pământul aparținea nobilimii; foarte puțini țărani liberi (răzeși) fiind împroprietăriți de către domnitori. Țăranii dependenți, șerbi sau iobagi, legați prin lege de pământ, primeau dreptul de a folosi un anumit teren în scopul agriculturii de subzistență, datorându-i, în schimb, proprietarului (boier sau domnitor), un număr de zile de muncă (întotdeauna pentru munci agricole) și o rentă în bani sau produse. Țăranilor iobagi le era interzis să părăsească domeniile de care aparțineau, indiferent dacă proprietarul pământului se schimba. Ei aveau, de asemenea, drept de proprietate asupra animalelor și bunurilor personale (ex: vite, unelte). Sclavii, spre deosebire de șerbi, erau legați nu de pământ, ci de stăpânul căruia îi aparțineau; ca proprietate a acestuia. Nu aveau acces la pământ, nici drept de proprietate, și nu se puteau căsători fără acordul stăpânului.
Într-un teritoriu colonizat, pe de altă parte, pământul aparține statului care colonizează; care, la rândul său, îl oferă ca grant persoanelor fizice sau juridice (nu neapărat de origine nobilă), în scopul exploatării economice. Aceștia, la rândul lor, au nevoie de mână de lucru pentru folosirea pământului astfel obținut; “indentured servants”, persoane sărace, dispuse să lucreze în colonii, dar lipsite de resursele materiale pentru a-și plăti singuri călătoria în Lumea Nouă, datorează antreprenorului sau latifundiarului care le plătește călătoria un numar fix de ani de muncă (la munci agricole sau ca ucenici); obligație care se încheie la o dată bine definită. Asemenea șerbilor, “indentured servants” au dreptul la proprietate asupra obiectelor personale și la viața de familie. Spre deosebire de “indentured servants”, sclavii aparțin stăpânului pe viață, nu au drept de proprietate sau la căsătorie fără acordul stăpânului și pot fi vânduți de stăpân dupa bunul plac.

În acest sens, putem spune că sclavia rromilor în România este o instituție medievală, care, existând până în secolul al XIX-lea, s-a adaptat unei societăți cvasi-capitaliste în modernitatea timpurie (din perioada fanariotă până la abolire), în timp ce sclavia afro-americanilor este o instituție colonialist-capitalistă, a cărei istorii este strâns legată de cea a expansiunii și exploatării coloniale.

Statutul legal al sclavului; prevalența instituției sclaviei

În 1817, în Moldova, Codul Callimachi declară sclavia împotriva legii naturale a omenirii, dar o consfințește și o recunoaște, deoarece existența sa datează din vremurile antichității. Cu 41 de ani înainte, în Statele Unite, Declarația de Independență fusese semnată; un document care afirma “considerăm aceste adevăruri evidente, că toți oamenii sunt egali, că ei sunt înzestrați de Creator cu anumite Drepturi inalienabile, că printre acestea sunt Viața, Libertatea și căutarea Fericirii“, redactat de Thomas Jefferson, proprietar a peste 600 de sclavi. Amendamentul al 13-lea al Constituției, care va aboli sclavia afro-americanilor, va fi adoptat aproape un secol după Declarația de Independență. În general documentele și pravilele oficiale ale vremii afirmă de fapt drepturi pentru persoanele libere și fundamentează privilegiile persoanelor libere pe exploatarea altora.
Codul penal al anului 1818 din Țara Românească preciza că „Toți țiganii sunt născuți robi” și că „Țiganii fără stăpân sunt proprietatea statului” (legea exceptându-i pe cei eliberați de stăpâni și pe cei care își răscumpăraseră libertatea, dar incluzând orice etnic rrom nou-sosit în principat). O lege asemănătoare, în Virginia, anul 1670, declara “toți servitorii ne-creștini sosiți pe vapor de pe ocean” ca fiind “sclavi pe viață”, indiferent dacă ar accepta mai târziu botezul creștin; și atribuie același statut tuturor copiilor născuți din mame sclave. În Principatele Române, sclavii puteau fi deținuți doar de către stat (robi domnești), mănăstirile ortodoxe (robi mănăstirești) și nobilime (robi boierești); în același timp foarte mulți români sprijineau și participau la exploatarea rromilor sclavi, de exemplu arendașii sau diferiți funcționari domnești. În Statele Unite, sclavii puteau fi cumpărați de către oricine și i-ar fi putut permite. Rezultatele recensământului din 1860 arată că în cele 15 state în care sclavia era legală, procentul familiilor deținătoare de sclavi era, în medie, 27%- ajungând până la 49% în Mississippi sau 46% în Carolina de Sud. 57% din populația Carolinei de Sud și 55% din Missisippi erau sclavi- 13% din populația totală a Statelor Unite (incluzând și statele care aboliseră sclavia); în statele în care sclavia era legală, în medie, 35% din populația statului. 88% dintre proprietarii de sclavi aveau mai puțin de 20 de sclavi, iar 50% mai puțin de 5. Doar 10.000 de proprietari aveau mai mult de 50 de sclavi, și doar 3.000 mai mult de 100. Pe de altă parte, aceleași date arată că mai mult de jumătate dintre sclavi trăiau pe plantații cu mai mult de 20 de sclavi.
Pentru a estima numărul sclavilor de etnie rromă din România, nu avem la dispoziție asemenea date, deoarece nu a fost condus niciodată un recensământ al populației care să includă sclavii. În 1819, Dionisie Fotino (citat de către Viorel Achim) estimează existența a 23.230 de familii de țigani în Moldova, adică aproape 120,000 de persoane; în Țara Românească, statisticile Ministerului de Finanțe indică existența a 33,236 de familii de sclavi. Putem aproxima numărul sclavilor rromi din România în secolul al XIX-lea ca reprezentând 7% din populația Principatelor Române. În concluzie, numărul sclavilor rromi din România, raportat la populația generală, a fost mai mic decât cel al sclavilor din SUA.

În ambele țări, majoritatea sclavilor au fost deținuți și exploatați de către marii latifundiari: în România, boierii și mănăstirile, posesori de pământ datorită privilegiilor feudale, iar in SUA investitori bogați, adeseori descendenți ai marilor proprietari de pământ din Anglia. O diferență între cele două țări consta în faptul că în Principatele Române au existat, de asemenea, robi domnești, deținuți de către stat; în timp ce în SUA sclavii nu au fost niciodată proprietate publică sau a statului.

Ocupațiile sclavilor; exploatarea economică a muncii

Robii rromi vătrași, așezați pe moșiile stăpânilor, se ocupau în principal cu treburile casnice, având ocupații precum: slujnice, bucătărese, pitari, sacagii, geambași, vizitii, spălătorese, cusutorese, cizmari, lăutari etc., ocupații similare cu ale “sclavilor de casă” în sudul Statelor Unite. Ca și meșteșugarii rromi, sclavii în sudul SUA lucrau adeseori în prelucrarea lemnului și fierului. Sclavii rromi erau folosiți și la muncile agricole (“țigani de ogor”), dar practica era mai puțin răspândită decât exploatarea sclavilor pentru muncile casnice- deoarece boierii aveau acces, pentru a lucra câmpul, și la munca țăranilor iobagi; iar atunci când erau folosiți la muncile câmpului (în special de către mănăstiri), ei produceau în principal grâne și legume pentru uzul moșiei stăpânului. Pe de altă parte, o mare parte dintre sclavii americani erau exploatați pe plantațiile care produceau bumbac, trestie de zahăr, orez sau tutun în scop comercial, iar numărul sclavilor exploatați în agricultura îl depășea semnificativ pe cel al sclavilor “de casă”.
Conform istoricului american Howard Zinn, “Guvernul Statelor Unite a susținut sclavia din motive foarte practice. În 1790, o sută de tone de bumbac erau produse anual în Sud. În 1860, numărul era de un milion de tone. În aceeași perioadă, numărul sclavilor a crescut de la 500,000 la 4 milioane”. Numărul sclavilor a crescut semnificativ o dată cu inventarea mașinii de egrenat bumbacul; munca sclaviilor fiind necesară pentru producerea materiei prime pentru producția industrială de îmbrăcăminte. Istoricul Howard Dodson estimează că economia statelor din Sudul SUA se baza, preponderent, pe producția de bumbac pe plantații; fiind deci profund dependentă de munca sclavilor.
Deși diferite și specifice tipului de economie adoptat în SUA si în Țările Române în secolele respective, ambele țări au avut foarte mult de câștigat în urma exploatării muncii sclavilor. P.N. Panaitescu (citat de Viorel Achim) afirmă fără echivoc faptul că “Istoria Țiganilor în Țara Românească și în Moldova face parte din istoria economică a celor doua principate”. O data cu relativa prosperitate adusă de secolele XIV-XV, când Principatele au făcut parte din ruta comercială care lega Occidentul de Orient, nevoia de mână de lucru pe marile moșii ale nobilimii și clerului a crescut; în organizarea feudală românească existau mult prea puțini meșteșugari liberi, meșteșugarii străini erau deosebit de costisitori, iar sclavii reprezentau cea mai ieftină mână de lucru posibilă. Panaitescu argumentează că marile moșii constituie motivația economică a sclaviei; o situație asemănătoare cu cea a marilor plantații în sudul SUA.

Nu există în istoria SUA un echivalent al sclavilor rromi lăieși– cel puțin nu la o scală comparabilă cu existența lor în Principatele Române. Aceștia, în loc să fie hrăniți și îmbrăcați de stăpân, duceau o existență semi-nomadă și trăiau din prestarea muncilor remunerate sau confecționarea și vânzarea a diverse obiecte de uz casnic (fierari, ursari, lingurari); plătind, în schimb, tribut stăpânului și având, în continuare, statutul legal de sclavi. Uneori, sclavii rromi își petreceau iarna pe moșia stăpânului, servindu-l pe acesta; iar vara stăpânul prefera să îi trimită să își câștige singuri existența și să primească tribut. Asemenea aranjamente, în care sclavul este angajat, primește remunerație pentru munca sa, și îi plătește o parte din aceasta stăpânului, au fost rare- deși nu inexistente- în SUA, și în unele cazuri ar fi fost legal imposibile. Un cod de legi din Carolina de Sud din 1712 prevede, de exemplu, că “niciun stăpân, stăpână, vătaf sau altă persoană responsabilă de orice Negru sau sclav nu le poate permite Duminica, de sărbători sau cu altă ocazie, să părăsească plantația… Fiecare sclav care se găsește în afara plantației stăpânului său, fără un bilet, sau un înscris de la stăpân, sau… neînsoțit de o persoană albă care să poată da socoteală de treburile acestuia, va fi biciuit… și orice persoană care nu va opri (când îi stă în putere) un negru sau sclav de la a călători în afara plantației stăpânului… va fi amendată 20 de șilingi.” O practică mai comună era închirierea de către stăpân în mod direct a sclavului către întreprinderi industriale, pentru a munci în fabrici, în construcții sau pe alte plantații, stăpânul încasând direct, integral, remunerația pentru munca sclavului și păstrând sau negociind cu angajatorul obligația de a-l hrăni.

Viața de zi cu zi în sclavie. Abuzurile stăpânilor și arendașilor

Din punctul de vedere al experienței vieții de zi cu zi, experiența robilor rromi vătrași pe marile moșii ale boierilor români se aseamănă cu cea a sclavilor de pe marile plantații din sudul SUA. În ambele țări, existau adeseori vătafi care se ocupau cu împărțirea ordinelor și supravegherea sclavilor. Vătafii tratau adeseori sclavii cu cruzime. Un articol anonim publicat în Magasin Pitoresque, citat de Ian Hancock descrie “vătaful [român] îmbrăcat în blănuri, cu biciul în mână”, care în fiecare dimineață “îi înșira pe toți [robii] pentru a le da muncile pentru ziua respectivă. O priveliște oribilă, acest grup de oameni urât mirositori, chinuiți de oboseală, pe jumătate dezbrăcați și tremurând, trimiși să muncească oriunde: în bucătării, în grajduri și cotețe. Vătaful, întotdeauna dur și inflexibil, îi bate din orice toană sau pentru a-și afirma autoritatea”.
Konrad Bercovici scrie că “boierii aveau propriul lor cod penal pentru Țigani: bătăi la tălpi până când carnea [sclavilor] atârna sfâșiată […] atunci când un sclav fugar era prins, gâtul îi era pus într-o zgardă de fier cu țepi, care nu îl lăsa să pună capul jos sau să se odihenască.
O descriere asemănătoare găsim la J. A Vaillant, care povestește despre sclavii “goi ca Adam, cu corpurile acoperite de smoală. La glezne au lanțuri iar la gât zgărzi, și scort nisip din albia râurilor. Poartă și botnițe, ca acelea care se folosesc pentru porci, pentru a-i opri de la a strica tufisurile, dar pentru Țigani acestea sunt puse ca să nu-i lase să-și odihnească capetele. De dimineața, sudoarea lor e amestecată cu sânge; nu au nimic de băut altceva decât apa râului; iar de mâncare doar coji de pâine arse, cu praz fiert și un pic de sare”.

Descrierile abuzurilor suferite de către sclavii afro-americani pe plantații sunt extrem de asemănătoare. Jurnalistul Frederick Olmsted relatează scena biciuirii unei tinere sclave de către vătaf; acesta o lovește în repetate rânduri cu un bici de piele – “un instrument îngrozitor pentru un asemenea scop”, în timp ce fiul stăpânului privește cu totală indiferență, “cu o privire în care se ghicea doar nerăbdarea față de întreruperea neașteptată”. În autobiografia sa, ‘Narrative of the Life of Frederick Douglass, an American Slave’, fostul sclav și militantul aboliționist Frederick Douglass scrie, la rândul său, despre cruzimea și abuzurile unui vătaf: “Dl. Plummer era un bețiv mizerabil și un monstru sălbatic, care suduia cu foc. Întotdeauna purta la el un bici din piele de vită și o bâtă grea. Știam că uneori lovea și tăia femeile sclave peste față cu atâta cruzime, încât până și stăpânul meu se înfuria pe cruzimea lui, și îl amenința cu bătaia dacă nu se potolește. Stăpânul, totuși, nu era nicidecum blând cu sclavii. Doar barbaria extremă din partea unui vătaf l-ar fi mișcat. Era un om crud, cu inima împietrită de o viață lungă ca stăpân de sclavi. Uneori, îi făcea o plăcere deosebită să biciuiască chiar el sclavii. Uneori, eram trezit dimineața de țipetele mătușii mele, pe care o lega de trunchiul unui copac și o biciuia pe spatele gol până când era acoperită de sânge.[…] O bătea ca să o facă să țipe, și o bătea ca să o facă să tacă.”
Pe plantațiile mari, existau și subordonați ai vătafilor, ‘slave drivers’, care erau la rândul lor sclavi afro-americani. Olmsted descrie cum un sclav aflat în această poziție supraveghează ceilalți sclavi care ară pământul pe o plantație de bumbac și “are la el un bici din care pocnește către ei, nelăsându-i să se oprească sau să se odihnească”. În România, nu există date despre o asemenea organizare a sclavilor vătrași; lăieșii, în schimb, erau conduși de către un ‘jude’ sau ‘bulubașă’ ales din rândurile lor, care avea rolul de intermediar între sclavi și stăpânire, fiind responsabil cu strângerea dajdiei.

Legea americană permitea stăpânilor să își ucidă sclavii dacă aceștia încercau să fugă; și îi absolvea de vină în cazul în care sclavul murea din cauza pedepselor corporale aplicate; dar, cel puțin în secolul al XIX-lea, majoritatea statelor aveau legi împotriva uciderii cu premeditare a sclavilor. Au existat cazuri- deosebit de rare- în care stăpânii au suportat consecințe legale pentru uciderea sclavilor. Verdictul în cazul State v. Hoover din 1839 stabilește că “dacă moartea survine din pedepsirea sclavului de către stăpân, administrată cu bună intenție de corectare sau exemplu, și fără intenția de a-l ucide sau de a-i pune viața în primejdie, legea va examina cu deosebită atenție toate circumstanțele […] dar dacă pedeapsa este nestăvilită în mod barbar și lipsită de măsură […] își pierde caracterul de corectare in foro domestico, și denotă faptul că stăpânul a intenționat, cu bună știință, ca acțiunile sale să aibă ca rezultat moartea sclavului: caz în care stăpânul este vinovat de omor”. In Souther v. Commonwealth, în 1851 Simeon Souther este condamnat la cinci ani de închisoare pentru torturarea și uciderea propriului sclav.
În pravilele din Moldova și Țara Românească, uciderea unui sclav era considerată crima, la fel ca uciderea unui om liber, pedepsibilă cu pedeapsa capitală. În practică, legea se respecta foarte puțin: Viorel Achim subliniază faptul că nu există niciun caz de proprietar condamnat pentru uciderea propriului sclav. Conform lui Konrad Bercovici, “Boierii nu aveau dreptul legal de a-și ucide sclavii, dar legea nu prevedea nimic despre torturarea lor până la moarte.” Ian Hancock, de asemenea, citează o sursă din 1856, conform căreia “vizitiii robi sunt adeseori împușcați în cap sau biciuiți până la moarte fără motiv; nimeni nu observă crima, pentru că victima este ‘doar un țigan’ “. De obicei, dacă un sclav era ucis de către altă persoană decât proprietarul, ucigașul era dator de a-l despăgubi pe proprietar fie cu bani, fie cu un alt sclav; de exemplu, în timpul lui Matei Basarab, atunci când Vreamnes, globnic pe țigănia domnească “au arsu la foc cu o căldare [un copil de țigan] și au murit”, judecata domnului îi cere lui Vreamnes să cedeze vătafului de aprozi Neagu “pe Florea, copil de țigan al lui Vreames […] să fie țigan pentru țigan”; fără ca Vreamnes să suporte alte rigori ale legii. Un singur caz ne este cunoscut ca fiind adus la judecată penală: cel al cucoanei Marica din Albești, fiica marelui ban Mihalcea Caragea, care în 1634 “a ucis doi copii de țigani, de au murit de mâinile ei”. Domnitorul Radu Mihnea hotărăște să ignore obiceiul pământului și să aplice pravila, conform căreia “pedeapsa ucigătorului nu iaște alta fără numai moartea”; Marica nu este, însa, executată, ci surghiunită la mănăstirea Viforata, unde se călugărește.

Comerțul cu sclavi

Atât în țările române, cât și în Statele Unite, stăpânul își putea vinde, dona sau face troc cu sclavii săi dupa bunul plac. În SUA, singura instanță în care stăpânilor le este interzis să separe cuplurile căsătorite apare în Louisiana în perioada în care aceasta aparține Franței, și anume în Code Noir. În Principatele Române, separarea familiilor de sclavi este interzisă de reformele lui Constantin Mavrocordat în secolul al XVIII-lea, dar numeroase rapoarte și mărturii din secolul XIX atestă că separarea familiilor, deși ilegală, era o practică comună. Elias Regnault descrie “femeile și mamele înlăcrimate cerându-și înapoi bărbații, strigându-și pe nume copiii care le fuseseră răpiți, smulgându-și părul din cap, zgâriindu-și cu unghia piepturile dezgolite și blestemându-l pe cel care le vindea” ; o imagine de regăsit în târgurile de sclavi atât din România cât și din Statele Unite. De exemplu, Charles Ball povestește în autobiografia sa “Fifty Years in Chains: or The Life of an American Slave” cum la vârsta de patru ani este separat de mama sa, pe care nu o va mai vedea niciodată; atunci când proprietarul său moare, Charles Ball și mama sa sunt vânduți separat. În 1805, Ball este vândut din nou unui proprietar de bumbac din Carolina de Sud, în timp ce soția și copiii săi rămân în Maryland.

Abolirea sclaviei; mișcarea aboliționistă

Amendamentul al 13-lea din Constituția americană, care abolește sclavia, este adoptat la încheierea Razboiului Civil, în 1865. Statele din Nordul SUA aboliseră deja sclavia, din secolul XVIII sau începutul secolului XIX, iar importul de sclavi fusese interzis din 1808. În România, sclavia țiganilor boierești a fost abolită în 1855 în Moldova și 1856 în Țara Românească (robii domnești și mănăstirești fuseseră eliberași prin decrete ale domnitorului cu câțiva ani înainte). Mișcarea aboliționistă din SUA a influențat într-o anumită măsură mișcarea aboliționistă din Principatele Române; primul roman american tradus în limba română a fost “Coliba unchiului Tom”.
În Principatele Române, abolirea sclaviei a fost susținută de către reprezentanți ai “generației pașoptiste”, tineri din familii nobiliare, instruiți în Europa de Vest (de obicei Franța), unde au intrat în contact cu idei iluministe. În SUA, pe de altă parte, primii aboliționiști au fost anumite grupuri religioase: quaker-ii și menoniții. Diversitatea cultelor și bisericilor creștine (în special a cultelor protestante) este specifică Statelor Unite. Dezbaterile despre sclavie au avut o importantă componentă teologică; diverse biserici creștine neo-protestante susținând sclavia ca fiind în conformitate cu principiile biblice sau, dimpotriva, opunându-i-se ca fiind împotriva voinței divine. În Moldova și Țara Românească, state în marea lor majoritate creștin-ortodoxe, unde Biserica Ortodoxă se număra printre cei mai mari proprietari de sclavi, această componentă teologică este mult mai puțin reprezentată în dezbaterile privind abolirea sclaviei (singurul exemplu de lider religios aboliționist fiind al arhimandritului Iosafat Snagoveanul, ministru în guvernul revoluționar de la 1848).
În cursul secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea, în SUA, ca și în alte colonii și foste colonii britanice, întalnim mai multe exemple de “slave narratives”, autobiografii ale sclavilor detaliind abuzurile la care au fost supuși și brutalitatea condiției de sclav; publicate, editate (și uneori scrise, deoarece majoritatea sclavilor nu știau să citească) de societăți aboliționiste. Harriet Jacobs, Frederick Douglass, Henry Bibb, Solomon Northup, John Brown, John Thompson, John Andrew Jackson și J.D. Green se numară printre foștii sclavi care, cu sprijinul aboliționistilor, și-au făcut publică povestea. Nu avem, în țările române, nicio astfel de autobiografie a unui sclav de etnie rromă: vocile robilor înșiși ne-au rămas doar într-un mic număr de plângeri și petiții privind abuzurile arendașilor sau bulibașilor. Istoria luptei pentru abolirea sclaviei este, din acest punct de vedere, spusă din perspectiva etnicilor români din medii privilegiate; unii dintre ei, cum ar fi Vasile Alecsandri, provenind din familii de proprietari de sclavi. Istoria aboliționismului în România, așa cum o cunoaștem acum, privilegiază vocile etnicilor români din păturile de sus ale societății: “aboliționiștii”, cei care au posibilitatea de a polemiza despre abolirea sclaviei, sunt copiii boierilor proprietari de sclavi care au avut privilegiul de a studia în Franța sau de a urma cariere politice.
Rromii au fost, indubitabil, activi în mișcarea aboliționistă, în măsura în care etnicii români prezenți în mișcare și condiția socială le-au permis-o. Elias Regnault relatează următoarea scenă: “La Craiova, în mișcarea [aboliționistă] condusă de Magheru, acesta era secondat de un Țigan. Nu putem să uităm, scria Heliade, un personaj cu statura herculeană care se făcea remarcat deasupra mulțimii, la Craiova, bravul și credinciosul David, un sclav, un Țigan. Credeam ca îl vedem pe Spartacus spărgând lanțurile fraților săi și conducându-i către cucerirea libertății. Acest om a avut un rol important în cele trei luni ale mișcării. Magheru a avut în el un aliat puternic pentru a stăpâni mulțimea și a păstra ordinea”. Este probabil ca David, asemenea lui Frederick Douglass, Solomon Northup sau Sojourner Truth, să fi vorbit la diverse întruniri despre condiția sa de sclav- dar cuvintele sale nu au fost puse pe hârtie niciodată, spre deosebire de cuvintele aboliționiștilor etnici români, educați și (deseori) nobili.

Concluzii

Despre subiectul sclaviei rromilor în țările române cunoaștem foarte puțin și, adeseori, evităm să vorbim. Însuși termenul de “sclavie a rromilor” este contestat, Ministerul Culturii și unii istorici, profesori, intelectuali publici etc. insistând asupra folosirii termenului “robia rromilor”, același termen fiind folosit și în puținele mențiuni din manualele școlare. Pe de altă parte, termenul “sclavia afro-americanilor în SUA” nu este contestat în același fel, și nu se cere înlocuirea acestuia cu “robia afro-americanilor”. Folosirea termenului de “robie” și nu “sclavie” este justificată prin argumente cum ar fi: “în România stăpânul nu avea drept de viață și de moarte asupra sclavului”, “persoanele particulare fără origini nobile nu puteau cumpăra sclavi” etc. Implicația este aceea că “robia” rromilor ar fi un fenomen mai puțin brutal decât sclavia afro-americanilor, sau că relația de exploatare ar fi mai puțin intensă.
Această analiză comparativă a sclaviei rromilor în Principatele Române și în Statele Unite ale Americii de-mitizează această perspectivă. În contexte economice și moduri de producție diferite, condiția și viața de zi cu zi a sclavilor sunt foarte puțin diferite. O istorie socială, preocupată de a recupera, pe cât posibil, perspectiva sclavilor în cele două țări ar putea revela sclavia în România și în SUA ca fenomene mai asemănătoare decât par din perspectiva unei istorii a statului, națiunilor, sau a celor privilegiați.

 

BIBLIOGRAFIE:

ACHIM, Viorel (2004), The Roma in Romanian History, Central European University Press
BERCOVICI, Konrad, (1928). The story of the Gypsies. London: Johnathan Cape
CONSTANTIN, Florina (2007) “Robia în pravilele româneşti ale secolului al XVII-lea. Îndreptarea Legii (1652)”. Revista Istorică, S.N., XX (2009), 1-2, p. 73-100.
DODSON, Howard (2003) „How Slavery Helped Build a World Economy”; articol publicat in National Geographic, accesat online via
DOUGLASS, Frederick, (1845), Narrative of the Life of Frederick Douglass,
an American Slave. Written by Himself, Boston: Anti-Slavery Office
FINKELMAN, Paul (2012) Slavery in the United States: Persons or Property?; accesat online via http://scholarship.law.duke.edu/faculty_scholarship/2709/
GRIGORE, Delia, PETCUT, Petre, SANDU, Mariana (2003) Istoria si traditiile rromilor, Bucuresti: Editura Ro Media
HANCOCK, Ian (1987), The Pariah Syndrome: An Account of Gypsy Slavery and Persecution, Tucson, AZ: Karoma Pub
HODGMAN, Charlotte (2011), „Slave labour: Were American slaves ever paid for their work and, if so, how were they differentiated from employees?”, articol publicat in BBC History Magazine, accesat online via http://www.historyextra.com/qa/slave-labour
KACHUR, Matthew (2006) Slavery in the Americas: The Slave Trade, New York: Chelsea House
OLMSTEAD (1953) , Frederick Law (Arthur M. Schlesinger ed.), The Cotton Kingdom : A Traveller’s Observations on Cotton and Slavery, Bedford, Mass: Applewood Books
OLMSTEAD, Clifton E. (1960) History of Religion in the United States, Englewood Clifs, NJ: prentice Hall
PARISH, Peter J. (1989) Slavery. History and Historians, New York: Harper and Row
PICKETT, Margaret & PICKETT, Dwayne W. (2011) , The European Struggle to Settle North America: Colonizing Attempts by England, France and Spain, 1521-1608, McFarlane.
VAILLANT, J.A., (1857). Les Rômes: histoire vraie des vrais Bohémiens. Paris: Dentu and Cie.
ZINN, Howard (1999) A People’s History of the United States, New York: HarperCollins.

ALTE DOCUMENTE:

Rezultatele recensamantului din 1860, accesate via http://www.civil-war.net/pages/1860_census.html
South Carolina Slave Code, (1712), accesat via http://genius.com/Statutes-of-south-carolina-colonial-legislature-excerpts-from-south-carolina-slave-codes-1712-and-1740-annotated
Verdictul cazului State v. Hoover (1839) accesat via http://moglen.law.columbia.edu/twiki/pub/AmLegalHist/TedProject/Hoover.pdf

Posted in Uncategorized and tagged , , , , , , , , , .