Ce însemna să trăieşti în robie în România

Articol de documentare, Raluca Enescu

Acest articol explorează istoria socială a vieții de zi cu zi dusă de persoanele de etnie rromă în timpul sclaviei; examinând documente de arhivă din secolele XVII-XIX (petiții, circulare ale instituțiilor statului, documente de vânzare-cumpărare etc.), texte de lege și scrieri ale mai multor istorici, jurnaliști și călători români și europeni din perioada dezrobirii. Articolul discută comerțul cu sclavi în țările române, condițiile de viață ale sclavilor, condiția familiei în sclavie, abuzurile stăpânilor și arendașilor.

Despre experiența de a fi sclav rrom în Principatele Române în perioada medievală sau modernitatea timpurie, știm foarte puțin. Istoria este scrisă de către cei care au avut la dispoziție mijloacele de a o scrie; de aceea, principalele mărturii documentare la care avem access sunt textele pravilelor care stabilesc statutul legal al sclavilor; mărturiile și memoriile călătorilor vestici în România și documentele de arhivă privind vânzarea, cumpărarea și transferul de sclavi sau interacțiunile acestora cu autoritățile- ceea ce ne lasă cu o imagine profund incompletă. Nu am putut identifica până acum, din păcate, nicio mărturie scrisă a unui sclav despre experiența de a fi sclav; asemănătoare cu memoriile scrise de Mary Prince [1], Frederick Douglass[2] sau Solomon Northup[3]. Povestea vieții de zi cu zi în sclavie va fi spusă, deci, inevitabil, în mare parte, din perspectiva oamenilor liberi, a stăpânilor și a observatorilor din exterior. Un mic număr de petiții privind abuzurile arendașilor sau dispute între bulibașii rromilor lăieși sunt singurele surse care surprind vocile sclavilor înșiși.

Mihail Kogălniceanu descrie, la rândul său, condiția sclavilor rromi, într-un discurs adresat Academiei Române, în 1891.
Chiar pe uliţele oraşului Iaşi, în tinereţele mele am văzut fiinţe omeneşti purtând lanţuri în mâini sau la picioare, ba unii chiar coarne de fier aninate de frunte şi legate prin coloane împrejurul gâtului. Bătăi crude, osândiri la foame şi la fum, închidere în închisori particulare, aruncaţi goi în zăpadă sau în râuri îngheţate, iată soarta nenorociţilor ţigani! Apoi dispreţul pentru sfinţenia şi legăturile de familie. Femeia luată de la bărbat, fata răpită de la părinţi, copiii rupţi de la sânul născătorilor lor şi răzleţiţi şi despărţiţi unii de alţii, şi vânduţi ca vitele la deosebiţi cumpărători, în cele patru colţuri ale României. Nici umanitatea, nici religiunea, nici legea civilă nu aveau ocrotire pentru aceste nenorocite fiinţe; era un spectacol grozav, strigător la cer. […] Legea ţării trata pe ţigani de lucru, vândut şi cumpărat ca lucru, deşi prin deriziune numărul sau individul se califica de suflet: am atâtea suflete de ţigani; în realitate, şi mai ales stăpânii care aveau puţini ţigani, îi tratau mai rău chiar decât prescripţiunile legii.

Romii sunt peste tot pe unde îi întalnim în Europa […] nomazi cu spiritul independent, ca și mongolii sau arabii”, scrie in 1855 istoricul francez Elias Regnault. “Ca și aceștia, rezistenți la oboseală, cu pielea arsă de soare și viguroși; […] mândri și superbi ca cerul Indiilor, ca munții pe care i-au străbătut pentru a ajunge până la noi; lubrici ca satirii și dansatori ca bacantele; umili și resemnați fără rușine, ca prizonierii, supli și discreți ca sclavii; grosolani ca sălbaticii; hoți ca maimuțele; vorbăreți, scandalagii ca niște copii prost-crescuți, din hiperabundența imaginației și dereglarea spiritului; timizi în viața de zi cu zi, curajoși în fața pericolului , aproape întotdeauna nefericiți, umblând dezgoliți sau îmbrăcați în zdrențe, adeseori urâți sau desfigurați de cruzimea stăpânilor pentru care sunt jucării din naștere, de bolile pentru care nu au alte alinări decât vaietele și descântecele”.

Atât Kogălniceanu cât și Elias Regnault s-au numărat printre militanții aboliționiști, interesați de a aduce la cunoștință publicului condițiile dure și dezumanizante de viață ale robilor. Pe de altă parte, o mare parte dintre scrierile despre rromi publicate în secolul al XIX-lea sau la începutul secolului XX, inclusiv texte ale aboliționiștilor, sunt profund rasiste.

Sclavia rromilor, instituție profitabilă economic pentru stăpânii de sclavi, a fost justificată în discursul public și legal prin acest tip de rasism dezumanizant sau paternalist. În cuvintele istoricului american de etnie rromă Ian Hancock, “atunci când ființele umane sunt proprietatea altor persoane, acestora le este negată identitatea ca oameni, fiind văzuți pur si simplu ca obiecte. În spatele acestui fenomen se află, împreună cu alți factori psihologici, vinovăția; este mai ușor să accepți existența sclaviei dacă victimele sunt dezumanizate”.

De exemplu, în 1898, la câteva decenii după abolirea sclaviei în Principatele Române, Octav G. Lecca scrie în lucrarea sa “Istoria Țiganilor”:
Moralitatea [țiganilor] ie cât se poate de jos; simțul rușinei și al decenței le ie aproape necunoscut. În această privință, Țiganii pot fi bine clasați la un loc cu cele din urmă popoare africane. Hoția și minciuna, calități indispensabile ori cărui bun Țigan, încoronează opera, împreună cu lenea. Gândul lor nu ie niciodată la viitor, la modul cum vor trăi: trec aceleași zile cu aceleași moravuri și nimic nu îi turmentează. Au multe viții, dar acestea sunt născute din aplicarea în rău a calităților bune cu care sunt dotați. […] Sânt, pe lângă altele, parjuri, foarte mincinoși, cu totul ingrați și trădători ai celui ce le-a facut bine. Vendicativi, caută orcând motivul spre a se răsbuna de vre-un rău suferit, fie acesta ori cât de neînsemnat. Dar curagiul le lipsește, și le lipsește aproape cu totul […] Vanitatea și mândria sunt ear dintre multele defecte ale acestui popor, și din cauza lor au fost și supuși la multe batjocuri.”
Sclavia este justificată printr-un discurs rasist dezumanizat și de către George Potra, în “Contribuțiuni la istoricul țiganilor din România”
Ușurința cu care ei au căzut în mâinile celor mai tari, se explică dela sine, fiindcă ei erau ‘niște ființe degradate și inferioare chiar animalelor’. Ei s-au supus de bunăvoie sclaviei, aceasta fiind pentru ei o stare dorită, căci ea îi ridica, deși nu într-un rând cu oamenii, dar măcar cu dobitoacele bune și trebuincioase la lucru, pe când ei în patria lor formau rămășița umană și nu erau, nici puteau fi de folos pentru cineva, nefiind iertat a-i întrebuința la vreun lucru, din care cauză nici nu erau suferiți de nimeni”.

Vânzarea și cumpărarea de sclavi

P. N. Panaitescu (citat de Viorel Achim) argumentează că instituția sclaviei în țările române a existat din cauza nevoii de forță de muncă în economia medievală post-Cruciade. Spre deosebire de țăranii liberi și de șerbi/iobagi, sclavii de etnie rromă, legați de stăpân și nu de pământ, nu aveau acces la teren cultivabil pentru agricultură- câștigându-și existența prin diverse alte meștețuguri. Înrobirea rromilor, conform lui Panaitescu, este strâns legată de nevoia de mână de lucru calificată pe marile moșii boierești. “Sclavii care cunoșteau anumite meserii erau foarte căutați de domnitori, boieri și mănăstiri, [fiind] cea mai ieftină mână de lucru la dispoziția stăpânilor. Deasemenea, robii țigani au muncit în numeroase întreprinderi private de manufactură în Moldova și Țara Românească […] Meșteșugarii rromi au ocupat un rol bine definit în economia Principatelor. Fără niciun dubiu, ei au constituit o sursă de bogăție pentru țară”, scrie Viorel Achim.
Conform istoricului de etnie rromă Petre Petcuț, “Robii erau buni la orice, fiind echivalaţi cu orice are valoare, erau vânduţi, sunt dăruiţi la cununie, ca zestre, daţi pomană la mănăstire, pentru a le fi amintite stăpânilor numele la slujbe, erau schimbaţi pe animale, pentru “nãdragi de postav”, erau daţi “cap pentru cap” la eliberarea din “rumânie”, iar în cazul în care nu se supuneau şi “vor umbla de capetele lor, cu semeţie, sã-i batã mult”.

În cartea sa, “Histoire Politique et Sociale des Principautées Danubiennes”, autorul francez Elias Regnault descrie vânzarea sclavilor în Târgul lui Gorgan din București, în anii ’30 ai secolului al XIX-lea. Prințul Barbu D. Știrbey, devenit Ministru de Interne cu sprijinul lui Pavel Kiseleff, își dorește să construiască o locuință fastuoasă, care să corespundă statutului său nou-dobândit de om de stat. Banii pentru construcția a ceea ce avea să devină Palatul Știrbey de la Buftea i-a obținut vânzându-și sclavii de etnie rromă “în stânga și în dreapta, fără să țină cont de legăturile de căsătorie sau de familie.” Conform lui Regnault, Știrbey vinde o mare parte dintre sclavii săi bancherului Opreanu, pentru suma de zece mii de ducați.
Regnault descrie “femeile și mamele înlăcrimate cerându-și înapoi bărbații, strigându-și pe nume copiii care le fuseseră răpiți, smulgându-și părul din cap, zgâriindu-și cu unghia piepturile dezgolite și blestemându-l pe cel care le vindea”. Separarea familiilor de sclavi era, la momentul respectiv, teoretic ilegală din 1743, fiind interzisă de reformele lui Constantin Mavrocordat; dar legea era adeseori încălcată fără consecințe. Devenit domnitor al Țării Românești în 1849, Barbu Știrbey va interzice, din nou, prin poruncă domnească, despărțirea familiilor de rromi și vânzarea acestora între particulari.
O descriere similară, găsim în ‘Galbenul și Paraua’, de Vasile Alecsandri; autorul surprinde nu doar experiența dezumanizantă de a fi vândut ca un obiect, ci și atitudinea profund rasistă a vânzătorilor și proprietarilor de sclavi:
“Când sosi ziua mezatului, piaţa ocârmuirii înfăţişa un tablou vrednic de cele mai crunte vremi ale barbariei. Ea era ticsită de ţigani lungiţi la pământ cu ţigancele şi cu copiii lor, plângând împreună şi căinându-se ca nişte adevăraţi osândiţi la moarte. O mulţime de boieri şi de negustori umblau printre dânşii, călcându-i în picioare şi arătându-i cu degetul ca pe nişte vite. Unul zicea: ─ Aista face zece galbeni. Altul răspundea: ─ Eu n-aş da nici un căuş de făină pe el. Altul iar striga: ─ Vere, vere, nu te încurca în negustorii de ţigani, că-s mai bune cele de boi. Din toate părţile auzeai vaiete amestecate cu râsuri, lovituri de bici, ţipete, ocări şi blestemuri.

Robii domnești, mănăstirești și boierești

Proprietari de sclavi de etnie rromă în statele române erau familiile boierești, mănăstirile ortodoxe și statul- sclavii lor fiind robi boierești, mănăstirești, respectiv domnești. Rromii nou-veniți din afara Principatelor, din Moldova în Țara Românească sau invers erau automat considerați sclavi ai statului. Pe de altă parte, robii puteau fi eliberați, ceea ce în practică se întampla arareori; sau își puteau răscumpăra libertatea cu o sumă de bani (stăpânul nu era obligat să accepte).
Conform lui Petcuț:
toţi robii rromi ai unui stăpân formau “ţigănia” acestuia şi locuiau, în principal, la marginea satelor de români sau în sate integral rrome. O “ţigănie” varia ca dimensiune după numărul de robi deţinuţi şi putea fi mărită dacă stăpânul cumpăra sau dacă moştenea de la familie mai mulţi robi. Existau trei mari “ţigănii”, denumite după stăpânii în a căror proprietate se aflau. Cea mai mare era “ţigănia domnească”, formată din robi care aparţineau domnitorului ţării şi soţiei acestuia. […] A doua “ţigănie” era“ţigănia mănăstirească” sau călugărească şi îi cuprindea pe robii rromi care aparţineau mănăstirilor, bisericilor, schiturilor şi oricărui alt aşezământ bisericesc. “Ţigănia boierească” cuprindea pe robii aflaţi în proprietatea boierilor.

Vătrași și lăieși. Ocupațiile sclavilor. Exploatarea economică

Robii vătrași trăiau așezați pe moșiile boierilor sau ale mănăstirilor. Rromii robi mănăstirești se ocupau cu treburile mărunte de la mănăstire și cu lucratul pământului. Sclavii boierilor aveau ocupații precum: slujnice, bucătărese, pitari, sacagii, geambași, vizitii, spălătorese, cusutorese, cizmari, lăutari etc. (“țiganii de casă”), sau lucrau pământurile boierului (“țigani de ogor”); exploatarea sclavilor la muncile câmpului era, în general, mai puțin comună decât la muncile casnice, deoarece boierii foloseau și munca țăranilor clăcași. Robilor nu li se recunoștea legal dreptul la niciun fel de proprietate, aparținând cu tot ce aveau stăpânului lor, care avea responsabilitatea de a-i hrăni și a-i îmbrăca.
Rromii lăutari se numărau, de asemenea, printre vătrași; profesia de muzician fiind practicată mult timp exclusiv de rromi. Jurnalistul francez Jean-Louis Carra, citat de către Ian Hancock, descrie în 1777 rromii lăutari de pe moșia unui boier moldovean astfel:
Deși muzica lor este la fel de monotonă și de tristă ca și dansurile lor, țiganii sunt cei însărcinați cu distrarea urechilor [stăpânilor]. Vioara, chitara nemțească și [naiul] sunt instrumentele lor”.
Conform lui Hancock, adeseori stăpânii nu le permiteau rromilor lăutari să cânte și să joace pentru propria lor placere; deoarece aceasta ar fi fost o pierdere a timpului pe care erau obligați să îl petreacă muncind.
Elias Regnault relatează cazul lăutarilor de pe moșia lui Constantin Șuțu, instruiți de un profesor german în interpretarea muzicii simfonice occidentale. Succesul orchestrei sclavilor lui Șuțu, care au înlocuit, în repetate rânduri, muzicienii din teatrele de la București, a fost folosit de către militanții aboliționiști ca argument pentru eliberarea rromilor.
Robii lăieși, pe de altă parte, duceau o existență nomadă sau semi-nomadă, câștigându-și existența pe cont propriu, cu meșteșugurile tradiționale și plătind dajdie stăpânului. Toți robii domnești, dar și o parte dintre sclavii mănăstirilor și boierilor, aveau acest statut; iar stăpânii nu aveau resposabilitatea de a-i hrăni sau întreține. Situația lor este oarecum comparabilă cu a unor “șerbi fără pământ”, statutul lor legal fiind în continuare acela de sclav.
Rromii lăieși își câștigau existența ca fierari, rudari, ursari etc. Conform lui Viorel Achim, “fierăria era ocupația de bază a rromilor”, în statele române medievale ei fiind aproape singurii producători de unelte de fier pentru agricultură, cuie, potcoave pentru cai și chiar și armuri. Ursarii, în afară de îmblânzirea urșilor pentru ritualuri tradiționale, se ocupau și cu confecționarea obiectelor din metal de uz gospodăresc, cum ar fi topoarele, cuțitele și lacătele. Cercetări etnografice citate de Viorel Achim afirmă că “în prima jumătate a secolului XX, nu exista în satele din România nicio gospodărie care să nu folosească unelte de fier produse de țigani”.
Rudarii, sau aurarii, care căutau aur cu sita în albiile râurilor, aveau o deosebită importanță economică. Toți aurarii erau robi domnești. Conform lui Viorel Achim, marea majoritate a aurului obținut pe această cale în Principatele Române în secolele XVIII-XIX a fost colectat prin exploatarea sclavilor aurari. Deși generau venituri importante pentru stat, aceștia duceau o viață nomadă, în corturi, adeseori într-o sărăcie lucie. În secolul al XIX-lea, în ultimele decenii ale sclaviei, o mare parte dintre depozitele de aur din râuri fusesera deja golite; rudarii îndeletnicindu-se cu prelucrarea uneltelor de lemn, fabricarea cărămizilor, o parte dintre ei devenind cărămidari sau lingurari.
Rromii lăieși, practicanți ai meșteșugurilor tradiționale, trăiau de obicei în corturi, pe care le așezau la marginea satelor. Un grup, de obicei o familie sau două, rămâneau pentru o perioadă într-un sat, în care își practicau meșteșugurile pentru bani sau bunuri și vindeau obiectele pe care le produceau. Deși uneltele produse de meșteșugarii rromi aveau o deosebită căutare printre români, aceștia nu le permiteau rromilor să se așeze decât la marginea satelor și îi priveau cu neîncredere, adeseori acuzându-i pentru furturi mărunte și pentru transmiterea epidemiilor de boli contagioase. După moarte, rromii nu erau înmormântați împreună cu românii, ci într-un cimitir separat.
Robii mănăstirești sau boierești petreceau adeseori iarna pe moșia stăpânului, servindu-l pe acesta, iar vara își câștigau existența pe cont propriu, plătindu-i tribut; un aranjament profitabil economic pentru stăpân, nevoit de a se achita de obligația de a-și hrani și îmbrăca sclavii doar în timpul lunilor de iarna, dar profitând economic de pe urma muncii lor permanent. (Lăieșii robi mănăstirești sau boierești aveau obligația de a se întoarce pe moșia stăpânului pentru a plăti dajdia, în timp ce pentru robii domnești, aceasta era colectată de către juzi).

Juzi/ bulubași și vătafi. Abuzurile vătafilor și stăpânilor

Pe moșiile boierilor, robii vătrași erau subordonați vătafilor și ‘jupâneselor’, servitori plătiți, etnici români. Un articol anonim publicat în Magasin Pitoresque descrie “vătaful […] îmbrăcat în blănuri, cu biciul în mână”, care în fiecare dimineață “îi înșiră pe toți [robii] pentru a le da muncile pentru ziua respectivă. O priveliște oribilă, acest grup de oameni urât mirositori, chinuiți de oboseală, pe jumătate dezbrăcați și tremurând, trimiși să muncească oriunde: în bucătării, în grajduri și cotețe. Vătaful, întotdeauna dur și inflexibil, îi bate din orice toană sau pentru a-și afirma autoritatea”.
Robii vătrași erau adesea pedepsiți cu cruzime și abuzați de către stăpâni și vătafi. Legile țării erau, pe hârtie relativ permisive în ceea ce privește sclavii, lăsând, de facto, pedepsirea lor la latitudinea stăpânilor. Vătafii erau de obicei cei care, la porunca stăpânului, administrau pedepse corporale dure. Konrad Bercovici scrie că “boierii aveau propriul lor cod penal pentru Țigani: bătăi la talpi până când carnea [sclavilor] atârna sfâșiată […] atunci când un sclav fugar era prins, gâtul îi era pus într-o zgardă de fier cu țepi, care nu îl lăsa să pună capul jos sau să se odihenască. Boierii nu aveau dreptul legal de a-și ucide sclavii, dar legea nu prevedea nimic despre torturarea lor până la moarte.” Ian Hancock, de asemenea, citează o sursa din 1856, conform căreia “vizitiii robi sunt adeseori împușcați în cap sau biciuiți până la moarte fără motiv; nimeni nu observă crima, pentru că victima este ‘doar un țigan’ “.
Robii lăieși, pe de altă parte, aveau un ‘jude’ sau ‘bulubașă’ de etnie rromă, ales pe viață din rândul lor, de către ei înșiși; care avea rolul de intermediar între sclavi și stăpâni. Judele avea responsabilitatea de a colecta dajdia și de a judeca pricinile dintre robi. În cazuri mai rare, arendașii români ai boierilor sau statului au servit, la rândul lor, ca intermediari între stăpâni și sclavii lăieși. De pildă, un document din Moldova, 1835, prevede numirea a doi slujbași care “să meargă împreună pe la toți bulubașii [care nu au plătit deja dajdia], să-i zăpciuiasca pentru ca numaidecât până în 10 mai, în 15 zile negreșit să aducă tot istovul banilor arătați, căci la dimpotrivă urmare pe zapciu se va certa cu bătae”.
Despre relațiile de putere între sclavi, arendași și juzi, și despre abuzul acestora, putem afla dintr-un număr de jalbe și petiții adresate stăpânilor de către sclavii înșiși; acestea fiind unele dintre foarte puținele documente în care întalnim istoria sclavilor rromi spusă cu propriile lor cuvinte:
În 1843, în Țara Românească, un grup de robi ai mănăstirii Mărgineni adresează starețului o petiție, în care se plâng de abuzurile arendașului:
Cu lacrămi fierbinți alergăm la mila sfinții voastre că noi vedem că ne-am dărăpănat pe totu din pricina dumnealui arendațu acestei moții, Grădiștea, unde ne aflăm cu lacuința, pntru că nu n-este îndestul că ne supăra la toate, ci și pentru un pogonu de grâu, orzu sau ovaz, dupe ce ne îndatorează ca să le secerăm, să le și legăm, ni le ține în seamă numai un sfantih pentru acel pogonu, și că nici un capătâiu nu mai avem ca și noi să ne mai căutam de meșteșugu nostru cu care ne este hrana. Si apoi noi de unde să mai răspundem dajdia și alte cereri către stăpânire, când toată vara ne trecem numai în munca dumnealui? Pentru care cu fierbințeală să aduce la cunoștința sfinției voastre ca să vă milostiviți asupra copiilor noștri, căci vedem că nu mai putem căpăta nici pâinea cea pentru toate zilele, precum ziceam mai sus. Și rămâne aceasta la mila preasfinției voastre, cum Duhul Sfântu vă va îndrepta asupra-me, rămâind supuși robi”.
O altă plângere a acelorași robi urmează în 1844, cu privire la:
dumnealui jupânu Gheorghe Mavrodinu, ce ne-au fostu arendașu în trei ani de zile […] ne-ou luotu erbarit pe câte vite am avut noi, de toată vita câte trei lei, care dumnealui acestu arendașu […]pentru banii erbaritului ne-au adus și pă suptcârmuitoru de i-am plătit și ne-au și bătut […] iar și pentru stufu de pă baltă alții din țigani au tăiatu și alții n-au tăiatu nicionu fel și ne-au lluat peste toți câte patru lei dijmă”.

Din o a treia plângere a sclavilor, tot din 1844, aflăm despre și mai multe abuzuri ale arendașului Mavrodin:
Când pă vreme de vară lom locu pentru arătură, nu ne dă, nici pentru cositu nu ne dă, să ne hrănim dobitoacele, însă dumnealui ne ia pă noi la lucuru cându vrea, cu voie, făra voie, înc-ai dacă ne-aru prinde ceva să ne mai scază dintr-a noastră datorie a pământului și a birului, tot nu am cunoaște și noi, dar dumnealui, dupa ce îi lucrăm cât vrea apoi bani de biru și de clacă îi dăm toți, fără să ne țină lucrarea noastră în seamă ceva. Cu toate acestea, ne-am apucat de am dat și erbarit, de vită câte un șfanțu, și locu de pășune nu ne dă după cuviință
Un document din Moldova, 1840, documentează plângerea unui grup de robi domnești lingurari din ocolul Cârligătura în legătură cu ocolașul Miron Antohi, “pentru asuprire și jeluire ce li-au pricinuit”; ocolașul, la rândul său, acuză bulubașii robilor de tâlhărie și neplata birului. Un slujbaș este trimis la fața locului pentru a investiga faptele; ocolașul este absolvit de orice vină.
Bulubașii, la rândul lor, se făceau uneori vinovați de abuzuri. O jalbă din 1841, adresată Nazariei Robilor Ocârmuirii, menționează:
Cu tânguire jăluim milostivirii cinstitii Nazarii pentru multi jafuri ci am pătimit și pătimim dinspre bulubași Dorhan asupra cărora robi s-au milostivit cinstita Nazarie poroncind numitului bulubaș ca peste pontul Galații să nu îndrăznească a ni luoa mai mult.
Iar numitul fără drept ni-au loat cu asuprire din 18 lei ci era hotărât, ni-au luot câti 20 lei, lucru cu totul împotriva dreptățăi. Apoi, unul din noi, anume Apostol Mititelul, fiind alcătuit scutelnic a numitului bulubaș, ca să fiu apărat de beilicuri, numai ca să-i lucrez 30 prăjini păpușoi, prășiți […] și pusă în coșar cu a me cheltuială și mâncare.
Iar numitul nu s-au tănut di aceasta alcătuire și mi-au orânduit ca să fac săptămână și mi-am tocmit om în locul meu și nu mi-au priimit omul, cerând să-i dau un sorcovăț și-l va priimi. Și neavând a-i da sorcovățul, mi-au loat femeia la săptămână, lasându-mi copiii maici acasă, fără să aibă cine să-i cauți. […]
Și numitul bulubaș primește birul di la mini, iar di la cilălalt îi pune în punga sa. Diosăbit că au mai loat pol sorcovăț, de ni i-au primit nevasta la beilic, rămânându-mi copilul mic de țiiță care, fiind fără căutare, acum stă să maora. Dar și pă mini m-au osândit și cu cumplită bătaie, nefiindu-i îndestul cu câți mi-au făcut.
Cruzimea arendașilor este menționată și de J. A. Vaillant în ‘Les Rômes: histoire vraie des vrais Bohémiens’; autorul descrie sclavii “goi ca Adam, cu corpurile acoperite de smoală. La glezne au lanțuri iar la gât zgărzi, și scort nisip din albia râurilor. Poartă și botnițe, ca acelea care se folosesc pentru porci, pentru a-i opri de la a strica tufisurile, dar pentru Țigani acestea sunt puse ca să nu-i lase să-si odihneasca capetele. De dimineață, sudoarea lor e amestecată cu sânge; nu au nimic de băut altceva decât apa râului; iar de mâncare doar coji de pâine arse, cu praz fiert și un pic de sare”.

Condițiile de viață în sclavie. Locuințele și hrana sclavilor. Sărăcia extremă

O descriere anonimă apărută în jurnalul francez Magasin pitoresque, descrie robii ca “înjosiți de sclavie, abrutizați de ignoranță […] aceștia sunt tratați ca vitele, întreținuți de boier cu cel mai mic cost posibil. [Stăpânul] îi hrănește cu mămăligă […] hainele lor sunt din pânză groasă; purtate până când putrezesc de tot. Doar ploaia îi spală, iar copiii umblă complet dezgoliți”. Sărăcia extremă a unui popor exploatat, lipsit de dreptul la proprietate sau la rezultatele propriei munci, văzută prin prisma discursului rasist sau paternalist al istoricilor români, este echivalată de către aceștia cu sălbăticia, lenea și lipsa civilizației.
Câmpul sau tabăra lor ie făcută îndată ce au găsit teren”, scrie Octav G. Lecca despre lăieșii nomazi. “Șandramale de scândură, șatre sau corturi, se ridică cu iuțeală. Înăuntru la o laltă, femei, bărbați, copii dorm pe unde apucă la un loc cu animalele de casă: câini, pisici sau purcei […] Fie-care familie nomadă își are un animal de sarcină, un biet cal, sau în lipsa acestui un măgar sau catâr, care le poartă toată avuția, une-ori în enorme căruțe acoperite, alte ori fără nici un vehicul”.
În “Istoria unui Galben”, Vasile Alecsandri descrie “o claie de lăieși”:
Bătrânii gârbovi de vârstă stau culcaţi în căruţe şi se pârleau la soare, iar pe lângă ei urma pe jos toată familia: femei cu copii la sân, fete cu cofe albe pe cap, flăcăi trăgând urşi după dânşii, cai, mânji, vaci, câini, toţi buluc la un loc, toţi grăind, răcnind, râzând, nechezând, urlând şi umplând câmpii de un zgomot sălbatic ce da fiori. Cât pentru zdrenţe nici nu pomenesc, pentru că în adevăr ele sunt una din părţile cele mai caracteristice ale ţiganilor nomazi; am însemnat însă că ei au şi o dragoste mai deosebită pentru caii pagi şi bălţaţi.[…] Cum şi-au aşezat corturile în apropierea unui târg sau a unui sat, bărbaţii, dintre care cei mai mulţi sunt fierari şi lingurari, purced să vândă drâmbe, coveţi, lacăte, fuse ş.c.l.; babele se duc de trag cu sorţii fetelor românce pe la case; flăcăii merg de joacă ursul prin ogrăzile boierilor; şi numai nevestele rămân la şatre pentru ca să gătească de mâncat, în vreme ce copiii lor aleargă goi pe câmp jucând tananaua.”
În ceea ce privește mâncarea lor”, scrie Octav G. Lecca, “se mulțumesc cu ce au și ce găsesc. Când ocaziunea li se oferă, iei fură de pe la locuitori paseri și animale domestice. Animalele moarte natural precum și cele aproape consumate de foc li se par preferabile”. Conform jurnalistului englez Bayle St. John, “Țiganii nu folosesc farfurii și linguri, ci înting cu degetele direct în ceaun, apucând o bucată de mămăligă sau de carne, pe care o răcesc în palme până când o pot înghiți. Femeile și copiii mânâncă dupa bărbați, care imediat ce se satură se întorc la fumatul pipei și, dacă și-o pot permite, la băutură”. Din aceeași perspectivă rasistă, Lecca descrie locuințele sclavilor drept “ultima concepție a desordinei: fum, întunerec, murdărie, sdrențe, copii, oale, tot felul de lucruri stau răspândite unele peste altele în cabana Țiganului. […] Averea lui în lucruri constă în rămășițe aproape de neservit, din care o bună parte ie de furat sau pomană dela locuitori”. Felix Colson, la rândul său, descrie bordeiele sclavilor asttfel: “Acoperișurile sunt făcute din crengi și noroi; peste care crește iarba. Cel puțin zece oameni trăiesc împreună într-o colibă. Ei nu au mobilă, ci doar un ceaun, un ulcior, o singură lingură, un singur cuțit, câteva piei de oaie și paturi ponosite […] în lipsă de lemn, focul se face cu bălegar. Ploaia intră prin acoperiș, și reumatismul îi urmează. Nu există apă curată nicăieri, și totuși boierii îi disprețuiesc pe țigani pentru că sunt murdari.”

Un document din 1839, constatând prinderea unor rromi ursari rătacind prin ocolul Cârligătura din Moldova, inventariază “averea lor ce se găsia cu dânșii”; aceasta consta în “3 cergi, 1 șatră, 1 țol, 2 găini, 2 perechi ciocane, 1 leduna, 1 topor”.
Unul dintre foarte puținele documente în care mai putem regăsi vocile robilor este o petiție din 1863, adresată Mitropolitului Țării Românești de către cincizeci și trei de familii de rromi sclavi ai statului, mutați la venirea iernii de pe o moșie a Mitropoliei pe una din moșiile de câmpie ale clucerului Iordache Roset, “fără nici unul dintre bunurile lor, fără posibilitatea de a-și practica meșteșugurile, de a-și asigura hrana și de a plăti birul”. Aceștia “cer îngăduința pentru a reveni la locuințele dinainte, unde, la venirea primăverii, ar putea face cărămida pentru care au luat bani în avans”:
Cu lacrimi, îngenunchind înaintea milostivirii Preasfinției Voastre, amărât ne tânguim, că noi cincizeci și trei de familii de țigani domnești, fiind statorniciți cu locuința pe moșia Gherghița a Sfintei Mitropolii de patruzeci-cincizeci de ani și mai bine, ne-am avut lăcașurile noastre la un loc și toate trebuincioasele înlesniri pentru hrana vieții unui țigan, adică locuri de arătură pentru bucate, livezi de fân și de pruni și îndemânarea la a face meșteșuguri, cum lucru de fier, de var și cărămidă după care și cu foarte îndeletnicire ne plătim birul nostru. Și viețuiam mulțumiți, bucurându-ne și noi de toate slobozirile unui țigan statornicit. Dar dijmuiți fiind cum se vede de aceasta bucurie, am văzut în anii trecuți cu mare sălbaticie și fără câtuși de puțină milostivire de om (ce trebuie să fie zididtă în inima fiestecăruia) ne ridică și pe noi statorniciții în asemenea pământ și sub cuvânt de statornicie ne depărteaza de folosurile noastre și ne duce în câmpiile Ialomiții și ne silește a ne așeza pe proprietatea dumnealui clucerului Iordachi Ruset, unde îndemânarea meșteșugului nostru lipsește cu totul. Și ne pune a ne apuca în vârsta trecută să facem case și lucruri ca oe cei însurați de curând, pentru aceasta deși am dat nenumărate jalbe, plângându-ne împortiva unei asemenea derăpănătoare către noi urmare, cu depărtarea adica de locurile dobândite cu munca din tinerețile noastre și așezarea la vârstă trecută în pământ străin cu totul depărtat și neîndemană, dar în zadar căci nu am făcut niciun folos. Ci cu chipul ce arătăm ne-am facut ridicați, și goniți după urmă cu dorobanți până ne-au dus acolo numai pe noi cu trupurile noastre, iar dobitoacele noastre ni le-au poprit de către domnul serdar Sihleanu arendașului Gherghiței. […]Căci după ce vreo câțivași au murit, nedeprinși fiind cu locuri unde lemnele lipsesc cu totul, apoi și noi cei ce am mai rămas sântem foarte vrednici de tânguit.”

Familia în sclavie

În cultura tradițională a rromilor totul gravitează în jurul familiei, unitatea primordială a organizării sociale, sistem de grupuri familiale, unitate economică, în cadrul căreia se manifestă solidaritatea și controlul factorilor lucrativi, structura educațională care asigură reproducerea, siguranța socială și protecția individului. În situații de dificultate, familia reprezintă permanența”, afirmă etnologul de etnie rromă Delia Grigore.
A fi părinte reprezintă […] o obligație în fața societății și o responsabilitate față de strămoși și propria identitate. În aceeași paradigmă mentală, copilul tradițional trebuie să fie supus, docil, disciplinat, gata să îndeplinească întocmai așteptările părinților săi.[…] Aceste roluri conjugal – parentale se adoptă, se învață și se perfectează prin exersarea lor în propriul nucleu familial. Fiecare individ își preia rolul corespunzător și de exercitarea lui corectă depinde stabilitatea familiei.
Pentru rromii tradiționali, “experiența solitudinii este mai rea decât moartea”; într-o cultură în care, conform Deliei Grigore, “există credința că un om nu moare cu adevărat dacă nu este uitat, deci trăiește atâta vreme cât oamenii își aduc aminte de el”.

Separarea, cu cruzime a familiilor de rromi, vânduți după bunul plac al stăpânului, putea fi justificată doar printr-un discurs rasist, în care rromii sunt priviți ca ființe subumane, lipsite de valori morale, în cultura cărora familiei i se acordă puțină importanță. O mostră de astfel de discurs rasist găsim, de exemplu, la Octav G. Lecca, care descrie căsătoria între rromi ca “o icoană fidelă a moravurilor desfrânate pe care le au. Ea se face fără nici o regulă, fără ceremonie, și de cele mai multe ori acest soiu de concubinagiu se isprăvește cu bătaea și izgonirea soției”. ”Dela vârsta de 3 sau 4 luni, mama nu mai ține pe copil în brațe, ci îl poartă pe spate”, scrie Lecca. “Copiii sunt învățați la tot felul de munci; de la vârsta de 3 ani iei încep să umble goi și desculți, și din partea mamei nu prea văd îngrijire. […] Educațiunea copiilor ie tot atât de neglijată ca și îmbrăcămintea. […]După cum părinții n-au primit nici-o instrucțiune sau educațioune morală,-[…] lasă în voia naturii și pe copii, fără a le da cea mai mica închipuire de Dumnezeu și de morală […] Despre îngrijirea atât a minții cât și a corpului, îngrijesc ca de toate. Obiceiurile de a fura și de a se da de-a tumba pentru bani ie învățat repede, îndată ce copilul a atins vârsta de vreo cinci ani. Tot atunci, părinții îl învață să joace întrun picior. La vârsta de 12 sau 13 ani, iei învață dela tatăl meseria acestuia, pe care o prind repede. S-ar părea că conform unei astfel de creșteri, Țiganii nu țin deloc la copii; din contră, iubirea filială ie sădită la acest popor. O probă că Țiganii țin la copiii lor ieste aceea, că în Ungaria chear pe la începutul secolului acestuia, dacă un Țigan nu plătea o datorie, i se luau copii. Acesta iera un mijloc eficace ca creditorul să fie satisfăcut”.
Putem observa, în acest pasaj al lui Lecca, discursul rasist care a justificat, de-a lungul istoriei, cinci secole de sclavie și care deseori acum este folosit pentru a justifica marginalizări și exploatări contemporane: robii sunt privați, prin exploatarea muncii, sărăcia extremă și lipsirea de orice fel de drepturi, de posibilitatea de a avea o viață de familie sau a își educa copiii. Aceeași lipsă a unei vieți de familie “civilizate” este, în același timp, intrerpretată ca o dovada a inferiorității intrinsece a rromilor, care justifică, la rândul său, continuarea exploatării și a lipsirii de drepturi.

În contextul centralității familiei în cultura tradițională rromă, probabil una dintre cele mai profunde traume ale experienței de a fi sclav este legată de efectele robiei asupra familiei. Tot așa cum era lipsit de dreptul la proprietate sau la uzul muncii sale, robul nu se putea bucura nici de dreptul la viața de familie. În sclavie, rromii se puteau căsători doar cu acordul stăpânilor; în cazul în care soții aveau stăpâni diferiți, acordul ambilor stăpâni era necesar. În acest caz, de obicei, unul dintre stăpâni păstra întreaga familie, fie cumpărând robul care urma să vină pe moșia sa, fie primind, la schimb, un alt sclav (textele pravilelor din secolul al XVII-lea specifică “țigan pentru țigan, după cum este legea”). Alteori, mai rar, în cazul lăieșilor care plăteau tribut stăpânilor, soții continuau să plăteasca dajdia separat. Daca robii se căsătoreau fără acordul stăpânilor, sau dacă stăpânii nu ajungeau la o înțelegere, soții erau separați cu forța, iar copiii lor împărțiți între stăpâni. Codul lui Mavrocordat, în 1743 interzice separarea soților; permițând în continuare stăpânilor să împartă între ei copiii rezultați din căsătoriile sclavilor. Separarea părinților de copii prin vânzare, donație, schimb etc. este interzisă în Sobornicescul Hrisov din 1785 în Moldova și în 1757 în Țara Românească; dar legea se respecta arareori. Atât Elias Regnault în ‘Histoire des Principautes Danubiennes’ cât și Vasile Alecsandri în ‘Galbenul și Paraua’ menționeaza sclavi separați de părinții lor prin vânzare, în secolul al XIX-lea.

Conform lui Hancock, au existat, cel putin uneori, cazuri de căsătorii forțate între robi, aranjate de stăpâni, cu scopul de a produce copii care să fie, la rândul lor, sclavi. Felix Colson descrie o astfel de situație, pe o moșie pe care fusese invitat în anii 1830; bărbatul și femeia erau aduși în lanțuri, zbătându-se, în fața preotului; autorul părăsește moșia dezgustat, “ca și când aș fi asistat la un sacrificiu uman”.
O serie de documente de arhivă din 1833, aflate la Judecătoria Județului Vâlcea, ne arată povestea a doi sclavi ai Mănăstirii Cozia, căsătoriți cu aceeași femeie- Maria, “doica la dumnealui cămărașu”. Stan Nacu, soțul Mariei, rob al mănăstirii, își câștiga existența muncind în ocna de sare (probabil, Ocnele Mari); munca sa era plătită, el fiind obligat să plătească dajdie mănăstirii. Atunci când ocna se închide, Stan este forțat să plece “ca să-și agonisească hrana vieții sale”, lăsând-o în urmă pe Maria, fără mijloace pentru a se întreține. Atunci când se întoarce, Stan o găsește pe Maria căsătorită cu un alt rob al mănăstirii, Dumitru Galca, un văduv cu trei copii. Nacu se prezintă în fața judecătorului, care stabilește că “nefiind vină de despărțanie, s-au găsit cu cale la provlimile pârâtei ca bărbată-său să-i facă casă de lacuință, și, după puterea sa, să-i aducă cele trebuincioase, îndatorându-se a petrece în unirea caznicii nedespărțiți”. Dar, arată raportul judecătoriei, “după ce au eșit de acolo, n-au mai văzut-o a merge la dânsul, ci s-au încardat cu acest Dumitru Galca […] S-au dus apoi în câteva rânduri de s-au jeluit și la maghistratu orașului Ocnii, unde, înfățișându-se cu dânsa, au și bătut-o pentru netrebnica ei urmare și i-au dat-o în mână de două ori, dar ea, nărăvită rău fiind, au fugit iarăși la [Galca]”. Verdictul judecătoresc hotărăște trimiterea lui Dumitru Galca “[în] surghiun în lunca Giurgiului”, iar Maria este obligată să se întoarcă la Stan Nacu.

Exploatarea sexuală a sclavelor de către stăpâni era, de asemenea, o practică des întâlnită. Felix Colson descrie scenele dezumanizării rromilor la care un călător străin putea să fie martor pe moșiile unui boier român astfel:
Când călătorul nostru sosește, este întâmpinat și invitat să se așeze pe un divan, și șase femei tinere apar inediat. Discret și cu grijă, ele îi spală mâinile, în timp ce altele îl servesc cu gustări și băuturi. Pielea lor este foarte puțin arămie; unele sunt blonde și frumoase. Frumoși sunt și băieții care, în grupuri de trei, îi aprind ciubucul. […] Nefericirea este întipărită pe chipurile lor atât de puternic încât, daca îi privești, îți piere pofta de mâncare. Sclavii țigani au nume creștine- ”Vasile” este cel mai comun, dar sunt strigați și cu porecle: “Faraoane”, “tuciuriule” sau “broscoi” pentru bărbați, și “vrăjitoare”, “boarfă”, “curvă” pentru femei. Grupul nu se revoltă niciodată. Seara, boierul alege pentru sine din cele mai frumoase roabe- și poate să îi ofere și musafirului una; ceea ce explică existența țigăncilor blonde și cu pielea albă.”
Copiii născuți din violul sclavelor de către stăpâni deveneau, la rândul lor, sclavi, și slujeau aceluiași boier care le abuza sexual mamele.
Pravilele domnești din secolul al XVII-lea prevăd, în baza canoanelor Sfântului Vasile Cel Mare, că “roaba sau slujnica care se va da ea adineas bărbatului, curveaște, poate-se împreuna cu știrea stăpână-său, iar cealea ce să fac fără de știrea oblăduitorilor lor nu-s adevărate”, în timp ce, dacă o sclavă este violată de stăpân, “n-are vină, nice se canonește”; dar legea nu ofera absolut nicio interpretare sau mențiune pentru fapta stăpânului. Din punct de vedere legal, nu există niciun fel de protecție împotriva exploatării sexuale sau reproductive a femeilor sclave de către stăpâni, prin viol sau căsătorii forțate.
Pe de altă parte, conform lui Ian Hancock, sclavii bărbați erau văzuți ca un potențial pericol sexual de către români pentru “femeile lor”: de aceea, au existat cazuri de vizitii sclavi castrați, care transportau cu trăsura femeile din aristocrație.

Rromii liberi. Netoții

Rromii eliberați aveau, ca și românii, dreptul formal de a deține proprietăți sau pământ; dar erau, în numeroase cazuri, lipsiți de orice fel de mijloace practice de a le obține. Lipsiți de proprietate și neputându-și câștiga existența, mulți dintre aceștia s-au văzut nevoiți să se vândă înapoi în sclavie, pe un preț derizoriu.

Un exemplu în acest sens poate fi găsit într-un document datând din 1670, aflat în fondul arhivistic al Mănăstirii Sf. Sava din Iași:
“† Adec(ă) eu, Motoiu ţiganul, frateli lui Vasilie ţiganul ciobotariul, ficiori lui Toader zlătariul scriem noi şi mărturisâm cu cestu adăvărat zapis al nostru precum noi am fostu ţigani cumpăraţi de Ionichi egumănul de la sânta mănăstire de la Sfeti Sava pre banii sfenţii sale şi i-am sluj(i)tu până la moartea sfenţii sale. Iar cându au fostu aprope de moarté lui, iar sfânţiia sa i-au iertat pre toţi, anume pe -nostru, Toder, şi pre mama, Bejana, şi pre feciori noştri, pre Vasilie, cel mai mare, şi pre Loghin, şi pre Dămiian, şi pre Motoiu şi pre soru-noastră, Dumitra. Pe aceştia, pre toţi i-am iertat eu, la moartea mea, ca s(ă) nu mai aibă treabă altu egumen sau călugări de la Sfeti Sava cu dânşii. Iar cându au fostu acmu, mai de curându, iar eu, Motoiu, am cădzut la o nevoie şi la închisoare, ce n-am avut unde năzui, ce am năzuit la sfenţiia sa egumenul Samoil de m-au plătit capu, ca să fiu dirept rob şi şărbu eu şi cu femeia mea, cu Măria, şi cu copi(ii) mei. Iar de mene iaste chezéş frate-meu, Vasilie, şi de Vasilie iaste Driul giudele şi Târşea giude.”

Alteori, afirmă istoricul de etnie rromă Petre Petcuț, părinții rromi au fost forțați de foamete să își vândă copiii în sclavie. Conform autorilor Petcuț, Grigore și Sandu, “șeful familiei este în măsură să-și vândă copiii după bunul plac. În 25 ianuarie 1647, Ibraim Cacemac și Husu, frați, țigani turciți surlari, care umblau prin țară, îl vând cu 14 taleri egumenului Pahomie de la Mănăstirea Sadova pe Husain, fiul fratelui lor Carali, înecat în Dunare. La 18 ianuarie 1620, Stanciu baiasul o vinde pe țiganca Brândușa negustorului Necula și fratelui său Gheorghe pentru 1600 aspri. La 20 august 1646 Dobre și Neaga, soți rromi, eliberați din robie, își vând fata lui Melchisedec, egumenul Mănăstirii Câmpulung, pentru 17 ughi, deoarece se căsătorise cu un rob rrom al mănăstirii. În urma căsătoriei cu un rob, ea ar fi devenit, oricum, roabă a mănăstirii”.

În păduri trăiau și netoții, rromi liberi, dar excluși din societate și economie; aceștia trăiau în grupuri mari (20-30 de familii), și nu aveau animale de povară sau căruțe. Priviți ca o amenințare la adresa societății, aceștia sunt descriși de către autoritățile și autorii români cu ostilitate și dispreț. Alexander G. Paspati îi descrie ca fiind “cei mai sălbatici din neamul țigănesc, trăind doar din furturi și jafuri, hrănindu-se cu carnea câinilor și pisicilor; ei dorm pe pământul gol sau în grajduri abandonate și nu posedă niciun fel de proprietate”. Zvonurile cum că netoții ar fi practicat canibalismul reflectă aceeași atitudine. Deși descriși de către români sau alți europeni în termeni profund dezumanizanți, Hancock consideră netoții ca fiind “adevărați eroi ai unui neam în sclavie, care au scăpat de sub subjugarea [stăpânilor] și au trăit în condiții de extremă adversitate pentru a-și păstra libertatea și demnitatea”.
Un raport emis de Vornicia Temnițelor din Țara Românească în 1836 menționează atât netoții cât și sclavii fugiți de pe moșii, care “s-au împărțit fugind să tainuiesc prin satele județelor fără a să mai putea găsi”, cerând vornicilor tuturor satelor “de a da adesea cu strășnicie cuviinciosul nezam lacuitorilor de prin toate satele spre a nu mai îngădui preumblarea unor asemenea țigani, ci pă data ce să va ivi să-i prinză și să-i triimită prin ocârmuire la Vornicie”.

Concluzii

Secolele de sclavie au produs o traumă persoanelor rrome pe care persoanele de etnie română nu și-o pot nici măcar imagina. Opresiunea rromilor a continuat, în diverse forme, mult timp dupa abolirea sclaviei. Toate aceste sute de ani au avut profunde efecte asupra structurii societății din România, asupra modului în care grupul majoritar și cel minoritar interacționează și se percep unul pe celălalt și asupra relațiilor de putere existente și acum între români și rromi.
Ian Hancock vorbește despre statutul marginal, de paria, al rromilor în societatea românească contemporană: “Statutul de paria”, scrie Hancock, “înseamnă lipsa apartenenței”- esențiali pentru economia secolelor de sclavie, rromii au fost în același timp profund marginalizați și oprimați. “Sindromul, sau multiplicitatea factorilor aflați în spatele acestui statut de marginalizat” conduce la un ciclu al excluderii sociale, rezultat al secolelor de opresiune si perpetuând, în continuare, opresiunea rromilor. Din acest punct de vedere, cele cinci secole de sclavie au consecințe profunde asupra rasismului instituționalizat în societatea românească contemporană. Dacă România modernă își are originile în conjuncturile sociale din secolele XVIII-XIX, atunci originile sale nu pot fi disociate de opresiunea sclavilor rromi. Instituțiile sociale și culturale din prezent sunt influențate de realitatea sclaviei și a excluderii sociale a rromilor în deceniile post-sclavie. Este iresponsabil să discutăm despre inegaliatea economică și socială dintre etnicii români și rromi, sau despre segregarea și excluziunea socială din prezent fără a conștientiza originile istorice ale acestora. De aceea, demersul de a recupera, din documente în care vocea sclavilor se regăsește arareori, o istorie a suferințelor și a exploatării sistematice, în care să fie reflectate experiențele celor exploatați și oprimați, este un foarte necesar gest în direcția atingerii dreptății sociale.

BIBLIOGRAFIE:

ACHIM, Viorel (2004), The Roma in Romanian History, Central European University Press

ACHIM, Venera & TOMI, Raluca, ed. (2010) Documente de arhivă privind robia ţiganilor. Epoca dezrobirii, Bucureşti: Editura Academiei Române

ALECSANDRI, Vasile (1844) Istoria unui galben, Publicată pentru întâia oară în revista Propășirea; text accesat online via https://ro.wikisource.org/wiki/Istoria_unui_galben

BERCOVICI, Konrad, (1928). The story of the Gypsies. London: Johnathan Cape

CHELCU, Catalina (2015) Marturii Documentare Despre Robie in Moldova (1655-1670), articol publicat pe academia.edu; accesat via https://www.academia.edu/9283098/M%C4%83rturii_documentare_despre_robie_%C3%AEn_Moldova_1655-1670_

COLSON, Félix (1839). De l’état présent et de l’avenir des principautés de Moldavie et de Valachie. Paris.

CONSTANTIN, Florina  (2007) “Robia în pravilele româneşti ale secolului al XVII-lea. Îndreptarea Legii (1652)”. Revista Istorică, S.N., XX (2009), 1-2, p. 73-100.  

GRIGORE, Delia, (2001) ‘Curs de antropologie si folclor rrom / Introducere in studiul elementelor de cultura traditionala ale identitatii rrome contemporane‘, Bucuresti: Credis

GRIGORE, Delia, PETCUT, Petre, SANDU, Mariana (2003) Istoria si traditiile rromilor, Bucuresti: Editura Ro Media.

HANCOCK, Ian (1987), The Pariah Syndrome: An Account of Gypsy Slavery and Persecution, Tucson, AZ: Karoma Pub

KOGALNCEANU, Mihail (1891),Dezrobirea țiganilor, ștergerea privilegiilor boierești, emanciparea țăranilor’. Discurs rostit la 1/13 aprilie 1891 în ședința solemnă a Academiei Române organizată cu ocazia împlinirii a 25 de ani de la fondare; accesat via  https://ro.wikisource.org/wiki/Dezrobirea_%C8%9Biganilor,_%C8%99tergerea_privilegiilor_boiere%C8%99ti,_emanciparea_%C8%9B%C4%83ranilor

LECCA, Octav G. (1898), Istoria Tiganilor, Caransebes: Biblioteca Noastra

PETCUT, Petre (2002) Istoria Rromilor, Bucuresti: Ministerul Educatiei si Cercetarii;

lucrare accesata via

http://www.edu.ro/index.php?module=uploads&func=download&fileId=1626

POTRA, George (1939), Contributiuni la Istoricul Tiganilor din Romania, Bucuresti: Editura Fundatia Regala Carol I

REGNAULT, Elias (1855) ‘Histoire Politique et Sociale des Principautées Danubiennes’, Paris: Paulin et Le Chevalier

VAILLANT, J.A., (1857). Les Rômes: histoire vraie des vrais Bohémiens. Paris: Dentu and Cie.

 

ALTE DOCUMENTE

 

„Un rob țigan ca plată pentru pomelnic (document moldovenesc din 1562)”, accesat via

https://tiparituriromanesti.wordpress.com/2013/01/27/un-rob-tigan-ca-plata-pentru-pomelnic-document-din-1562/

[1]     Nascuta in sclavie in Bermuda la sfarsitul secolului al XIX-lea, Mary Prince publica in 1838 la Londra autobiografia sa, “The History of May Prince”, relatand abuzurile la care a fost supusa de catre stapanii sai.

[2]     Frederick Douglass, nascut in sclavie in Maryland in 1818, evadeaza in Nordul Statelor Unite in 1838; devine preot metodist si orator abolitionist si isi  publica in 1845 autobiografia: “ Narrative of the Life of Frederick Douglass, an American Slave”

[3]     |Solomon Northup, afro-american liber din Hebron, New York, este rapit si vandut in sclavie in 1841; regasindu-si libertatea de-abia in 1845. Cartea in care isi relateaza experienta in timpul anilor de sclavie “Twelve Years a Slave”, a fost ecranizata in 2013.

Posted in Uncategorized and tagged , , , , , , , , .